În Biserica Ortodoxă, pe 31 decembrie este sărbătorită Odovania Praznicului Naşterii Domnului.
Pentru pregătirea sufletească a credincioşilor toate sărbătorile împărăteşti (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt predecedate de un timp de pregătire, numit pre-serbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. Ele au de asemenea şi o perioadă de continuare sau prelungire a sărbătorii, numită după-serbare sau după-prăznuire. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numeşte începutul sărbătorii, iar ziua ultimă a după serbării se numeşte, cu un termen slavon, odovania, adică sfârşitul sau încheierea sărbătorii.
Durata pre-serbării și a după-serbării praznicelor împărătești variază după gradul lor de importanță și după poziția pe care o au în cadrul anului bisericesc, fiind la unele mai lungă, iar la altele mai scurtă, după cum ne arată cărțile de slujbă (Mineiele, Triodul şi Penticostarul). Astfel, pre-serbarea Naşterii Domnului ţine cinci zile, începând de la 20 decembrie, iar după-serbarea aceluiaşi praznic ţine şase zile, sfârşindu-se la 31 decembrie, când este odovania praznicului.
Mineiul pe luna decembrie precizează că sâmbătă se cântă la Utrenie slujba din ziua praznicului Naşterii Domnului şi se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.
Obiceiul de a prelungi sărbătorile mari pe anumite perioade e moștenit în cultul ortodox din cultul Vechiului Testament, în care sărbătorile Azimilor, ca și altele (sărbătoarea Corturilor, sărbătoarea sfinţirii templului), se prăznuiau câte şapte zile la rând. În creştinism, prima manifestare de acest fel o întâlnim la împăratul Constantin cel Mare, cu prilejul festivităţilor sfinţirii basilicilor din Ierusalim şi din Tir (13 sept. 335), sfinţire a cărei aniversare se serba în fiecare an, câte şapte zile la rând, multă vreme după aceea, sub denumirea de sărbătoarea înnoirilor.
