Frica laşă este o primejdie mai înainte de frică; sau ea este o simţire plină de tremurare a inimii, clătinată şi speriată de nenorociri îndoielnice. Frica laşă este lipsa încredinţării. Sufletul mândru este robul fricii laşe, pentru că se bizuie pe sine şi se teme de zgomotele lucrurilor şi de umbre.
Cei ce plâng şi nu se sperie de dureri nu sunt stăpâniți de frică. Dar cei ce se înfricoşează de ceva pot să înnebunească. Şi pe drept cuvînt. Căci e drept Cel ce părăseşte pe cei mândri. El vrea să fim pedepsiţi, ca şi noi şi ceilalţi să nu ne trufim.
Toţi cei fricoşi sunt iubitori de slavă deşartă. Dar nu toţi cei ce nu se tem sunt şi smeriţi la cuget. Pentru că nici tâlharii şi jefuitorii de morminte nu au frică, precum se ştie.
Aşa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-odată, tot aşa nu vei putea birui nici frica dintr-odată. Şi pe măsura plânsului, va scădea şi ea mai repede şi pe măsura lipsei lui vom rămâne fricoşi.
Uneori se înfricoşează mai întâi sufletul, alteori trupul şi de la el trece şi la celălalt. Când înfricoşându-se trupul, frica aceasta fără motiv nu pătrunde şi în suflet, e aproape izbăvirea de boală. Dar când primim cu suflet deschis toate cele neaşteptate, întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică.
Nu întunericul şi pustietatea locurilor îi întăreşte pe draci împotriva noastră, ci lipsa de rod a sufletului; dar uneori şi pedepsirea noastră din iconomie.
Sfântul Porfirie Athonitul
