Astăzi am citit pericopa evanghelică a celor chemaţi la cina cea mare (v. Luca 14, 16-24 Matei 22, 1-14), în care Domnul nostru i-a chemat pe oameni la cina domnească.
În cadrul parabolei se menţionează că oamenii au pretextat un oarecare motiv serios, aparent logic şi omenesc ca să refuze invitaţia. Pricina a fost aceea a nevoii grijilor vieţii, aşa cum este menţionat că unul, din pricina ogorului, nu a mai avut timp pentru a participa la Cina Domnului. Altul făcuse o afacere comercială: cumpărase cinci perechi de boi, ceea ce simbolizează cele cinci simţuri. Aşadar, nevoia şi dependenţa omului de viaţa simţurilor nu i-au mai lăsat vreme şi dispoziţie pentru Cina Domnului. Iar un altul a zis „femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni”. Atunci Domnul, mâniindu-se, l-a îndemnat pe slujitorul său, pe îngerul său, să alerge pe drumuri şi să-i aducă pe invalizi, pe orbi şi pe şchiopi şi, dacă mai este loc, să-i silească şi pe ceilalţi să intre înăuntru la acei cină. Şi, încheie Domnul spunând, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.
Aici se arată taina responsabilităţii şi libertăţii noastre personale. Adică faptul dacă ne vom hotărî să considerăm drept cel mai important eveniment al vieţii noastre comuniunea cu Hristos sau comuniunea cu mediul omenesc imediat.
Visul oricărui om, probabil şi al celui mai bun creştin este să-şi împlinească scopurile sale, care însă scopuri se epuizează în planul biologic al familiei, în planul biologic al celor mai bune investiţii, astfel încât să lase o moştenire bună şi dreaptă. Dar ca să fie întoarsă inima noastră spre Hristos, în niciun caz.
Cel ce spune că scopul familiei este naşterea de prunci este încă un om pământesc. Scopul vieţii de familie şi al căsătoriei este Hristos. Iar copiii noştri se poate să devină un antidot al lui Hristos, să devină un fapt potrivnic lui Hristos.
Prin urmare, toată problema este să cercetăm în interiorul nostru cine este comoara noastră. Să analizăm mai mult acest lucru. Se poate ca cineva să fie păstor şi să facă pastoraţie în Biserică şi să adune lume. Un altul ar putea să fie un lucrător social şi să lucreze pentru lume. Dar toate acestea să fie făcute pentru propria lor recunoaştere, pentru propria lor slavă şi nu ca să fie o posibilitate propulsoare spre Hristos şi o posibilitate a mărturisirii şi a descoperirii lui Hristos.
Prin urmare, toate acestea nu se mişcă într-un plan exterior, aşadar nu contează cât de dinamici şi de muncitori suntem, ci în ce măsură putem să ajungem la o abordare isihastă şi de comuniune a noastră şi a inimii noastre. Aşadar, dacă ne vor fi luate toate acestea, care reprezintă o comoară pentru noi, munca noastră, poate chiar şi lucrarea noastră creştină, putem noi să ne simţim bine?
Dacă ne-am pierdut averea noastră, dacă ne-am pierdut sănătatea, dacă ne-am pierdut familia noastră, dacă dăm greş chiar şi în creşterea copiilor noştri, ne pierdem pământul de sub picioare, sau există ceva mai puternic, şi acesta este Hristos? Piatra credinţei, Hristos, acolo sus unde este zidită Biserica noastră. […]
Atunci vom înţelege că adevărata cină nu sunt nici proprietăţile noastre, nici perechile de boi, nici femeia noastră, nici bărbatul nostru şi copiii noştri. Adevărata cină este aceea la care ne cheamă Domnul nostru.
Preot Varnava Iankos,
Biserica păcătoșilor
