– O întrebare care poate fi smintitoare: „Poate deveni religia o boală?” Sfântul Porfirie spune acest lucru: „Pentru mulți religia poate însemna o luptă într-o stare de neliniște și stres. De aceea, mulți dintre oamenii religioși sunt socotiți oameni nefericiți, când vedem în ce stare deplorabilă se află. Și așa și este cu adevărat. Dacă cineva nu înțelege profunzimea religiei, și nu o trăiește, religia se transformă într-o boală cumplită.” Nu sunt provocatoare aceste cuvinte din partea unui Sfânt?
– Da, cred că Sfinții erau provocatori, nu aveau niciun stres să nu fie, pentru că puteau spune cum stau lucrurile cu adevărat. Da, o religie poate deveni o boală, pentru că cine se apropie de religie într-un mod bolnăvicios, sau încearcă, prin intermediul religiei, să-și acopere într-un mod superficial nevoile personale, – însă rămâne cu boala sa -, atunci și modul prin care se apropie de religie va fi unul nesănătos. Apropiindu-ne de Biserică, suntem datori să ne luptăm ca să ne eliberăm de patimile noastre, și de la patimi să ajungem la adevăratul sens al lucrurilor.
De la patimi, la sensul lucrurilor!
E o expresie foarte frumoasă, pe care-o folosea vrednicul de pomenire Părintele Mihalis Kardamakis: ”De la patimi, la sensul lucrurilor!” Atunci când ne păstrăm sinele pătimaș fără să facem niciun efort de a ne schimba, de a ne pocăi, de a fi oameni ai Bisericii – adică de a ne împărtăși și de a fi în comuniune cu ceilalți -, atunci înmulțim continuu acea stare de boală, pe care chiar o acoperim cu mantia religiei și o facem să fie ceva mult mai rău.
Repet: nu e întâmplător faptul că Hristos vorbește aspru și se comportă dur cu cei care distorsionează chipul lui Dumnezeu [din inima] oamenilor. A vorbit aspru cu saducheii și fariseii, cu negustorii din curtea templului, și cu cei care-L folosesc pe Dumnezeu și Numele Său ca să facă rău. Se adresează celor care suferă de o religiozitate bolnăvicioasă.
– Și mai spune Sf. Porfirie despre religiozitatea sănătoasă, următoarele: „Pe Hristos să-L simțim prietenul nostru. Este prietenul nostru. Însuși adeverește aceasta când spune: ΄Voi sunteți prietenii Mei!΄ Să-L percepem și să ne apropiem de El ca de un prieten. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu familiaritate, iubire și încredere. Nu cu frică, că ne va pedepsi! Ci cu curajul pe care ni-l va da simțirea că ne este prieten. Să-Ι spunem: ‘Doamne am căzut, iartă-mă!’ Dar în același timp să simțim că ne iubește! Că ne primește cu mult drag, cu iubire, și că ne iartă! Să nu ne despartă păcatul de Hristos! Atunci când credem cât de mult ne iubește Dumnezeu și cât Îl iubim, nu ne simțim străini și despărțiți de El! Nici măcar atunci când păcătuim! Suntem siguri de iubirea Lui și oricum ne-am comporta, știm că ne iubește.”
Nu credeți că acest lucru e foarte important?
Nu păcatul, ci stăruința în el e catastrofa
– E foarte important și e ceva pe care și Sf. Ioan Gură de Aur îl întărește de multe ori. El e numit în imnologia Bisericii drept „chezășuitorul păcătoșilor”. El e cel care se pune chezaș înaintea lui Dumnezeu pentru păcătoși. Spune Sfântul că nu e o mare problemă să cazi în păcat, ci să stărui în cădere. Persistența într-un lucru arată ceva bolnăvicios. Acest fel de oameni prezintă o anumită dificultate. A stărui în cădere, a rămâne căzut…
Ce a spus Sf. Porfirie? „Ai căzut? Ridică-te!” „Iar ai căzut? Ridică-te din nou!” „Ai căzut iarăși? Ridică-te din nou!” E ca și cum am înainta pe un drum, și deodată ne împiedicăm și cădem. Dacă rămânem căzuți și spunem: „Ah, Hristoase al meu, ce-a fost asta? Ah, de ce-am căzut? Ah, ce mi-ai făcut? De ce mi-ai îngăduit să cad?”
Puneți aceasta în minte și în alte clipe ale vieții noastre cotidiene, și în diferite căderi: „Ah, ce-am pățit?!” Vom rămâne acolo ca niște mortăciuni, până când va trece vreun creștin pe acolo să ne ridice. Dacă va izbândi! Pentru că putem să cârtim și în fața lui, și se poate plictisi de noi [la un moment dat], și poate pleca. Însă, dacă mă scol, îmi scutur hainele – cum ne-a arătat cineva care ne-a spus această poveste -, voi scutura praful de pe mine, voi încerca să-mi recapăt puterile și să-mi continui drumul. Acest lucru suntem chemați să-l înfăptuim.
Pentru ce există spovedania? Ca să ne putem ridica atunci când cădem. Și ce voi face: „Voi cădea întruna și mă voi ridica?” – e o întrebare din Pateric a unui ucenic către Părintele său. „Da, ori de câte ori vei cădea, să te ridici! Și să te rogi ca atunci când va veni ceasul morții, să nu te afle în cădere.” Ne aflăm pe cale. Aici nu trebuie să insistăm pe greșelile noastre din trecut, ci să fim cu ochii ațintiți spre viitor! Să înaintăm! Să nu rămânem blocați în patimile noastre! Să mergem înainte!
Mitropolitul Filoteu și Părintele Varnava Iancu
