(Fragment din plângerea lui Adam)
Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dulceața iubirii lui Dumnezeu și de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai și a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic și cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: „Am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”. Nu-i părea rău atât de rai și de frumusețea lui, cât de faptul de că a pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipa și nesăturat atrage sufletul spre Dumnezeu.
Așa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experiența chinului lui Adam. Sufletul e bolnav și îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit.
Adam tânjea pe pământ și suspina cu amar, și pământul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu și grăia: „Sufletul meu tânjește după Domnul și Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel și liniștit, și vrăjmașul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, și el tulbură și chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjește după Domnul până la moarte; duhul meu se avânta spre Dumnezeu și nimic de pe pământ nu mă poate veseli, și sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul și să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut și sufletul meu se chinuie după El, și de mulțimea întristării plâng cu suspine: Miluiește-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzuta!”
Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorat de fratele său, Cain, întristarea lui s-a facut și mai mare, și cu sufletul chinuit de durere hohotea și gândea: „Noroade vor ieși și se vor înmulți din mine și toate vor suferi și vor trăi în dușmănie și oamenii se vor ucide unii pe alții”.
Adam plângea și mai zicea: „Nu-mi mai sunt dragi munții cei înalți, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul păsărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Și dacă Domnul m-ar așeza din nou în rai, chiar și acolo aș suferi și aș plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc.”
După izgonirea din rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul și de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot așa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tânjește după El și spune: „Unde ești Tu, Doamne? Unde ești Tu, Lumina mea? De ce Ți-ai ascuns fața Ta de la mine? De multă vreme sufletul meu nu Te mai vede și tânjește după Tine și Te caută cu lacrimi.”
Cuviosul Siluan Athonitul,
Între Iadul deznădejdii și iadul smereniei
