Pocăinţa este o lucrare care, în greceşte, o cunoaştem ca trăirea după minte – metania. Pocăinţa înseamnă o trăire care îl angajează pe om la o schimbare. Nu se lasă omul dus de deprinderile lui păcătoase, de patimi şi de păcate, ci vrea să înlăture din sufletul său păcatul. Părerea de rău pentru păcatele făcute este, de fapt, o dovadă a pocăinţei, o dovadă despre faptul că cel care se pocăieşte nu vrea să fie cum a fost, nu vrea să fie cum a fost, nu vrea sa fie cum a venit de pe urma nepăsării, de pe urma poate a neştiinţei şi a uitării.
O pocăinţă adevărată stă în legătură cu Dumnezeu şi stă în legătură cu noţiunea de păcat. Noţiunea de păcat este o noţiune religioasă şi fiind o noţiune religioasă, nu poate fi cunoscută decât în cadrul religiei, în cadrul credinţei. Cine nu are credinţă în Dumnezeu, dacă face rău, nu are nici conştiinţa păcatului ci, eventual, poate avea conştiinţa răului. Or, conştiinţa păcatului o au cei credincioşi care ştiu că păcatul este o realitate care-l priveşte deopotrivă şi pe omul păcătos şi priveşte şi pe Dumnezeu faţă de care se păcătuieşte.
Păcatul este o realitate care împuținează puterile omului şi care trebuie să fie înlăturată. Nu există iertarea păcatelor fără pocăinţă, fără părere de rău, respectiv fără dorinţa de a înlătura păcatul, dar pocăinţa în sensul ei adevărat, ca definiţie, este părăsirea păcatului. Fără părăsirea păcatului nu există pocăinţă adevărată. Sigur că există şi păcate pe care nu le putem părăsi dintr-o dată pentru că s-au înstăpânit în existenta noastră. Dar sufleteşte noi trebuie să le părăsim în sensul acesta că nu vrem să le avem, că nu vrem să le purtăm în fiinţa noastră, că aşa ceva nu trebuie să fie în noi.
Părintele Teofil Pîrîian
Cum putem deveni mai buni
