V-ați pus vreodată întrebarea: Dacă vine Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne aduce cel mai mare dar – Harul Său Ceresc, prin care ne umple de fericire și aduce mântuire sufletelor noastre – și dacă va căuta adăpost pentru Sine în sufletele noastre, unde ar putea să găsească un loc potrivit de odihnă?
Sfântul Macarie Egipteanul spune: „Precum Dumnezeu a creat cerul și pământul, pentru ca omul să viețuiască în ele, tot astfel a creat trupul și sufletul omului, ca locuință a Sa…”. Pentru aceasta, Apostolul ne încredințează: „Casa Lui Dumnezeu suntem noi” (Evrei 3,6).
Mântuitorul Iisus Hristos, acest minunat Oaspete Ceresc se pogoară deseori printre noi, pentru a intra sub acoperișul sufletului nostru. El ni Se înfățișează în nespusa taină a Sfintei Împărtășanii, bate la fiecare ușă, tânjește să intre în fiecare casă, dorește să vorbească fiecărei inimi, voiește să bucure fiecare suflet credincios și să îi ofere darul Său ceresc. Dar cum îl întâmpinăm noi? Oare poate El să poposească în fiecare dintre noi, așa după cum ar dori?
Iată, unul pășește către Sfânta Împărtășanie și poftește pe Domnul în cămara tainică a inimii sale: „Vino Doamne Iisuse și te sălășluiește întru mine!”, șoptește el în rugăciunile pregătitoare pentru Sfânta Împărtășanie. „Pogoare-te sub streașina mea, intră în casa sufletului meu! Deschide-voi ușile nevrednicelor mele buze! Sălășluiește-te întru mine”.
Dinăuntru răzbate o duhoare duhovnicească insuportabilă! Acolo duhnește a desfrâu și ură, a iubire de arginți și pizmă, a mândrie și iubire de sine… Iar Oaspetele Ceresc se îndepărtează. Nu poate intra într-o astfel de casă, unde omul și dobitoacele, acei porci duhovnicești, viețuiesc împreună, sub același acoperiș.
Iată, un altul este povățuit să postească și să se împărtășească, este rugat să primească în inima sa pe Iisus Hristos, care aduce marele și mântuitorul har dumnezeiesc, cel mai înalt dar pe care omenire l-a primit vreodată! Dar, el nici măcar nu vrea să audă de așa ceva. Pentru el, sfinții cerești sunt neplăcuți!… Ei îl împiedică să trăiască după cum voiește. La ce îi folosește împărtășania? El slobozește în sufletul său câinii asupra Oaspetelui Ceresc și nu Îl lasă să se apropie de porțile lui.
Al treilea a postit, s-a rugat, s-a pregătit pentru Sfânta Împărtășanie, însă nu a iertat jignirile pe care semenii săi i le-au adus, nu s-a împăcat cu vrăjmașii săi și nu și-a liniștit sufletul. Totul în el se află în neorânduială. Păcatele, asemenea prafului și funinginii, acoperă păruta sa evlavie. Gunoiul și păienjenișul i-au schimonosit credința, gândurile rele i-au tulburat simțămintele, iar el, într-o astfel de stare, cutează să poftească pe Oaspetele Ceresc în cămara inimii sale! Nu se teme el oare că Îl va întrista, în loc să Îl bucure, prin această ospitalitate nechibzuită a sa?
Al patrulea aude pe cineva bătând ușa conștiinței sale, însă nu s-a gândit niciodată, până în acea clipă să o curățească. Atâtea obiceiuri păcătoase au adunat gunoi în cotloanele tainice ale inimii! Sărmanul om! Paraziții răutății, duhurile rele, l-au năpădit și sug vlaga vieții sale duhovnicești. Dacă el va deschide ușile și va pofti într-o astfel de stare de necurățenie și neorânduială pe cel mai înalt Oaspete, crede el, oare, că Îi va putea oferi Acestuia adăpost curat și plin de bucurie?
Însă cine ar putea să spună despre casa sa duhovnicească, într-adevăr, că est pe deplin pusă în rânduială și că poate întâmpina Oaspetele Ceresc?
Noi toți suntem nevrednici, unii mai mult, alții mai puțin, de Răscumpărătorul Ceresc venit la noi. Însă, iată, El bate la ușa noastră (Apocalipsa 3,20). El însuși însetează să intre la noi. Căci pentru El am fost creați și fără de El suntem veșnic nefericiți.
El vine să aducă tuturor darul său ceresc. Există oare vreo cale prin care să redevenim vrednici de El? Cu mare bucurie trebuie să recunoaștem că există.
Această cale o constituie pocăința și mărturisirea. Prin mărturisire, atunci când este sinceră, adâncă și îngemănată cu dezgustul de omul cel vechi și cu dorința de a începe o viață nouă, cămara inimii este curățită din temelie de tot gunoiul păcatului. Prin mărturisire sunt izgoniți demonii, acești paraziți ai pierzaniei. De asemenea, prin mărturisire sunt puse în rânduială toate gândurile și ideile împrăștiate, toate simțămintele și dorințele nelalocul lor ale inimii, astfel încât ea se învrednicește să-L primească pe cel mai minunat oaspetele – Mântuitorul Iisus Hristos.
Arhimandritul Serafim Alexiev
Leacul uitat – Sfânta Taină a Spovedaniei, pag. 12-17
Editura Sophia, Bucureşti, 2007
