Mulţi dintre noi nu se simt, în cea mai mare parte a timpului, „confortabil” cu ei înşişi; suntem nemulţumiţi de noi înşine, avem senzaţia acută a nereuşitei, a falimentului. Iar atunci când în locul sentimentului nemulţumirii şi nereuşitei avem sentimentul mândriei şi simţim că prosperăm, aceasta este, poate, şi mai rău.
Se spune că putem da – lui Dumnezeu sau oamenilor – doar ceea ce stăpânim noi înşine. Dacă nu ne stăpânim pe noi înşine, nu ne putem dărui nicidecum pe noi înşine; ca să ne dăruim pe noi înşine trebuie să ne stăpânim pe noi înşine.
Şi iată că vreau să gândesc împreună cu voi la anumite căi şi mijloace prin care ne putem da seama cine suntem, anumite căi şi mijloace prin care, pornind de la această cunoaştere de sine, putem lucra în continuare.
Dacă ne-ar fi dăruită o pictură sau o icoană veche, vătămată de trecerea timpului, de împrejurări, de neglijenţă sau de reaua voinţă a oamenilor, putem avea faţă de ea una dintre următoarele două atitudini: să zărim tot ce este stricat în ea şi să ne plângem (şi atunci asta e tot ce putem să facem), ori să ne aţintim privirile la ceea ce a rămas din frumuseţea dintâi a imaginii şi, după ce vom fi contemplat foarte mult timp, cu foarte multă atenţie, după ce vom fi primit în noi şi ne vom fi identificat cu toată frumuseţea pe care o putem zări în ea, dacă şi numai dacă suntem capabili de acest efort, putem începe să refacem ceea ce a fost stricat, răspândind, ca să zic aşa, asupra părţilor vătămate acea frumuseţe care a mai rămas.
Mie mi se pare că aceasta este o metodă pozitivă de a proceda cu ceea ce este nepotrivit în noi – şi anume să începem de la acea frumuseţe care este în noi. Fiindcă nu se poate ca un creştin să creadă că chipul lui Dumnezeu, care a fost întipărit în noi prin actul zidirii, poate fi dezrădăcinat sau nimicit total: el există. Noi suntem ca nişte icoane vătămate, dar care, totuşi, rămân icoane; Îi suntem deopotrivă de dragi lui Dumnezeu, suntem deopotrivă de importanţi pentru El, şi împreună-lucrând cu El putem face ceva pentru această frumuseţe.
Mitropolitul Antonie al Surojului
