Fiecare om suferă din cauza propriei incapacităţi de a vieţui corect. Căci pentru asta există doar o singură metodă, aceea de a proceda în conformitate cu ţelurile pentru care este creată viaţa însăşi. Să zicem că ne place să dormim în natură, în pădure. Dar înţelegem că iarna nu putem merge acolo desculţi, cu cămaşă subţire şi pantaloni scurţi, fără cort şi plapumă, căci în acest fel pur şi simplu vom pieri. Vara însă putem face asta.
La fel e şi cu legile duhovniceşti ale vieţii. Dacă le uităm, riscăm să pierim, să pierdem totul. Trebuie să ţinem minte că aceste legi funcţionează mereu. Noi însă spunem: „Voi face faţă cumva singur, cumva mă voi descurca, voi schimba aceste legi după propriul plac.” Apoi ne mirăm de starea jalnică în care ne aruncăm noi înşine.
Cu toţii suntem la fel. Dumnezeu îl iubeşte pe fiecare. Ştiu că uneori ni se pare că aceste cuvinte nu au niciun sens. Putem chiar să întrebăm: „Dacă Dumnezeu mă iubeşte, de ce mi-e atât de greu să trăiesc?” Dar noi înşine ne facem viaţa grea. Noi, nimeni altcineva.
Nu este important ceea ce ni se întâmplă în viaţă, ci felul în care răspundem la asta. Să zicem că trece cineva pe alături, ne împinge şi spune: „Iertaţi-mă, nu am făcut-o intenţionat.” Putem să ne vărsăm asupra lui toată proasta dispoziţie, să începem să ţipăm şi să-l jignim pe acel om sau pur şi simplu să spunem: „Nimic grav.” împrejurările sunt aceleaşi, dar alegem moduri diferite de acţiune. Există un proverb: „Măsoară de şapte ori şi taie o singură dată.” Noi însă întâi tăiem, după care ne mirăm că nu ne ajunge ceva.
Părintele Arsenie Papacioc
