A venit la mine odată un bătrân și mi-a spus următoarea întâmplare.
„Sunt un om nefericit. M-am căsătorit de tânăr. Mi-am întemeiat o familie. Am dobândit șase copii, patru băieți și două fete. Am fost sărac, n-am avut avere, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am lucrat şi mi-am întreţinut familia. A trecut multă vreme de când femeia mi-a murit. Copiii au ajuns bine. Acum, în ultima vreme, mi-am pierdut vederea şi nu mai pot să lucrez şi am cerut ocrotirea copiilor mei. Au refuzat toți să mă ajute. Mă izgonesc din casă. Și nu doar mă izgonesc, ci mă și înjură.
De atunci hoinăresc. O perioadă în care nu am avut unde să dorm, am dormit într-un grajd; dar când a venit iarna, n-am mai putut să rămân afară. De aceea vin să vă rog, ca să mă luaţi la azil…”.
Cazul bătrânului nu este un caz unic de nerecunoştinţă. Există atâția și atâţia părinți, tați și mame, care varsă lacrimi amare pentru comportamentul dur, pe care-l arată copiii lor nerecunoscători. Acum, în ultima vreme, cazurile de nerecunoştinţă au crescut-o mulți în străinătate. Au justificarea că se duc să lucreze din greu și scot bani.
Dar pe cât de adevărat este că există copii recunoscători faţă de părinții lor, tot atât de adevărat este că există şi copii nerecunoscători. Ştiu un bătrân. Este părăsit cu totul. La azil nu vrea să meargă. Trăieşte din milosteniile anumitor oameni. Suspină zi de zi. Pricina este copilul său: a plecat cu multă vreme în urmă în străinătate, s-a stabilit în Canada, a progresat economic, a devenit foarte bogat. Ce-ar fi trebuit să facă? N-ar fi trebuit să-l cheme să trăiască bătrânul puţinele zile ce i-au mai rămas lângă copilul lui bogat? Sau dacă nu l-a chemat n-ar fi trebuit ca cel puţin să-și amintească de el în mod regulat și să-i trimită un ajutor financiar? Dar, din nefericire, nici nu l-a chemat, nici ajutoare nu-i trimite, iar bătrânul va muri cu amărăciunea că copilul său s-a arătat atât de nerecunoscător.
Dar nerecunoştinţa față de părinți nu este un păcat mic. Este un păcat foarte greu. Nerecunoştinţa îl coboară pe om mai jos decât animalele. Pentru că există animale care arată recunoştinţă. Arunci, de pildă, un os la un câine și câinele, care nu are ştinţă îşi mişcă coada şi în felul acesta spune „Mulțumesc!”.
Mai există şi un alt exemplu emoționant de recunoştinţă. Ni-l dau berzele. Aceste păsări, atât de binefăcătoare pentru agricultură, deoarece curăță ogoarele de şerpi, au instinctul recunoştinţei. Când barza îmbătrâneşte şi i se răresc penele şi nu mai poate să zboare, ca să-și găsească hrana, puii ei n-o lasă să moară. Îi aduc hrana. Și ca să nu răcească, o acoperă cu aripile lor. Şi această manifestare a iubirii lor se numeşte îngrijire reciprocă.
Recunoştinţă au câinii, recunoştinţă au berzele, recunoştinţă arată şi fiarele sălbatice, doar omul e cel care arată de foarte multe ori puțină recunoștință, mai ales în ultimul timp. Căci întotdeauna a existat nemulţumire în lume. Dar acum, în ultima vreme, nemulţumirea oamenilor faţă de binefăcătorii lor, a luat o mare amploare şi a ajuns o plagă socială, care devorează omenirea. Şi era firesc să se întâmple asta, pentru că nerecunoştinţa începe de sus. Începutul ei se află în nerecunoştinţa pe care o arată oamenii faţă de Dumnezeu. Nu este Dumnezeu cel mai mare binefăcător? Nu este El cel care îi luminează pe oameni, ca să devină şi ei mici binefăcători? Nu este el izvorul sau cauza tuturor bunătăţilor? Şi, totuşi, un singur „mulţumesc” nu se aude de la foarte mulți oameni. Mulți dintre ei chiar hulesc numele lui Dumnezeu prin sudalme, fiind aproape ca nişte câini turbaţi, care muşcă mâna stăpânului lor.
Iar oamenii nerecunoscători faţă de Dumnezeu este firesc să fie nerecunoscători şi faţă de părinţi şi faţă de dascăli, şi faţă de părinţii duhovniceşti şi faţă de orice alt binefăcător. Este şi acesta un semn al vremurilor. L-a profeţit Apostolul Pavel când a spus că „în vremurile din urmă oamenii vor fi nemulţumitori” (II Timotei 3, 2).
Mitropolitul Augustin Kandios
