O ucenică a Părintelui Arsenie (Acuzatul ZEK 18376) descrie în memoriile despre părintele său duhovnicesc, atmosfera din Rusia dinaintea Revoluției din 1917: „La școală erau copii din toate categoriile, bogați și săraci, copii de polițiști și agricultori. Cu toate diferențele dintre ei, cu toții căutau ceva nou, ceva de avangardă. Se lepădau de orice lucru tradițional și „învechit”, înjurau pe preoți și pe călugări. Își băteau joc de Dumnezeieștile Taine și de manifestările creștinilor evlavioși.” Nu vi se pare cunoscute aceste atitudini? Ele sunt prezente şi astăzi în societatea noastră dezmăţată şi foarte libertină.
Tot în aceeași carte, Părintelui Arsenie explică toate cauzele pătrunderii acestui duh antihristic în societatea rusă de atunci: „Spuneți așadar de comunism că a dărâmat bisericile, a închis credincioșii, a războit Biserica. Da, așa este. Să cercetăm însă lucrurile mai în adâncime, să vedem de unde au provenit.
Cu mult mai înainte poporul nostru și-a pierdut credința, și-a disprețuit tradiția, și-a uitat istoria, negând cele sfinte și cuvioase ale lui. Cine este de vină pentru acestea? Puterea de acum? Noi suntem de vină. Secerăm ce am semănat…
Să ne amintim ce exemplu au dat poporului intelectualii, nobilii, comercianții, funcționarii statului și mai întâi de toate ce exemplu am dat noi, clericii. AM FOST CEI MAI RĂI DINTRE TOȚI. Pentru aceasta și copiii preoților, văzând în familiile lor imoralitate și iubire de bani, au devenit cei mai fanatici atei, cei mai aprinși revoluționari. Cu mult înainte de Revoluția din 1917 clerul își pierduse orice putere de conducere a poporului. Devenise – vai de mine! – o ceată de meseriași, unde împărățea necredința și corupția. Din mulțimea de mănăstiri din țara noastră, numai cinci-șase erau faruri luminoase ale creștinismului… În celelalte, nici credință și nici virtute nu găsea nimeni, ci se sminteau de ideile lor lumești și de demonstrația lor neghioabă.
Ce putea să ia poporul de la astfel de purtători de rasă, de la asemenea așa-ziși reprezentanți ai lui Dumnezeu? Noi i-am împins la revoluție pentru că nu i-am dat exemplu bun, nu i-am insuflat (păi nu, noi, clerul intelectual, nu mai insuflăm, noi pururea „demonstrăm”) credința, dragostea, răbdarea, smerenia. NU UITAȚI TOATE ACESTEA. Pentru aceasta ne-a părăsit atât de repede poporul; pentru aceasta a negat împreună cu noi și pe Dumnezeu; pentru aceasta a dărâmat bisericile.
Nu pot așadar să judec statul, puterea de astăzi, deoarece sămânța ateismului a căzut atunci pe pământul pe care noi înșine l-am pregătit cu greșelile și decăderea noastră. Aceasta a fost cauza și începutul răului….”
Vedeți azi vreo asemenea pocăință a Bisericii? Vreo astfel de asumare a rezultatelor Referendumului, de pildă? Nu, toate cele de felul ăsta, pocăința în genere, sunt paralizate la nivelul cel mai profund și intim de INTELECTUALISM, de Raționalismul care ne-a intrat până în ADN-ul trăirii noastre religioase, blocând acolo plânsul lui Dumnezeu din noi….
Avem, mulțumim Domnului, tot mai multe biserici, clerici, mănăstiri, schituri şi catedrale, tot felul de centre de sănătate și de filantropie și activități sociale pe măsură, asociații și tabere de tineri, etc., lista e foarte lungă…. Dar, sub toate acestea, sub acest munte de clădiri, personal și activități, ce este? Răspunsul cinstit și adevărat vi-l pot da vulturii, tot mai mulți, care se adună deasupra acestui munte… Pe ei nu-i poți păcăli cu aspectul exterior, mirosul lor trece dincolo de el….
Mă opresc aici. Pentru că Părintele Arsenie a spus destul pentru cine vrea să audă. E Postul Mare. Atât de mare pentru fiecare din noi, pe cât ne e căința.
Ne-a mai dat Dumnezeu un Post. Încă o șansă de a arunca afară din ortodoxia noastră de azi, cadavrul ascuns din noi. Şi gândiţi-vă că acest post poate ultima șansă de pocăinţă sinceră pentru noi. Cel puțin pentru unii dintre noi…
Marius Iordăchioaia
Dragostea în care cred
Sursa: Cuvântul Ortodox
