Am citit undeva că, pe o vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau cuprinşi de groază şi de spaimă pentru că vasul era ameninţat să se scufunde. Numai un copil stătea liniştit şi zicea: „E tata la cârmă şi nu mă tem.” Era copilul căpitanului de vapor. Toţi călătorii au rămas mişcaţi de încrederea ce avea copilaşul acela în tatăl lui, care cârmuia vaporul.
Aşa şi noi să avem încredere în Tatăl cel ceresc, căci El va cârmui cu bine corabia vieţii noastre. Să fim, dar, şi noi adevăraţii Lui copii, copii cu dragoste înflăcărată de El şi cu încredere neclintită în puterea Harului Său. Să avem grijă să nu părăsim pe Domnul pentru poftele şi plăcerile noastre, că atunci suntem în cea mai mare primejdie căci foarte mulţi s-au aruncat în prăpastie şi în pierzare din cauza poftelor şi a păcatelor.
Într-un sat a izbucnit un incendiu şi au început să ardă câteva case; la una din case s-a întâmplat să fie şi un copil mic într-un leagăn. Mama lui s-a grăbit să care din casă lucrurile ce le avea: banii, hainele, vasele şi altele, dar pe copil l-a uitat în leagăn dormind. Târziu şi-a adus aminte, când focul cuprinsese totul; un ţipăt înfiorător s-a auzit dinăuntru – copilaşul ardea. Ţipete disperate scoase şi mama de afară, dar totul era prea târziu… nu mai putea face nimic…
Aşa fac cei mai mulţi creştini cu sufletul lor – copilaşul din noi, scânteia din Dumnezeu, comoara cea nepreţuită – pentru care a trebuit să Se jertfească Însuşi Fiul lui Dumnezeu, căci nu se putea cumpăra cu nimic de pe pământ şi din cer. Aşa aleargă omul în sus şi în jos să strângă cele lumeşti dar sufletul – copilaşul, îl lasă să ardă în focul păcatelor şi al pieirii veşnice.
Cei mai mulţi numai pe patul de moarte se trezesc că au uitat de suflet, dar atunci e prea târziu; atunci pe patul morţii, văd mulţi că s-au înşelat, când vin asupra lor demonii cei urâţi şi cumpliţi să-i ducă în chinurile iadului.
