Deprinde-te a tăcea, chiar acolo unde nu-i rău să vorbeşti, ca să câştigi deprinderea. Numai să nu fie tăcerea ta pricină de vătămare duhovnicească ţie ori celorlalţi.
Cea mai mare trebuinţă este a ști să-ți cârmuiești limba cum se cuvine şi s-o înfrânezi. Foarte adeseori, multa vorbire vine din mândrie. Din aceasta părându-ni-se că ştim multe şi fiind mulţumiţi de părerile noastre, ne silim cu multe reflecţii şi cuvinte meşteşugite să impunem opinia noastră inimilor celorlalţi, ca să le apărem ca învăţători. Le arătăm astfel de mândrie, ca și cum ei ar avea nevoie să înveţe de la noi. Acest orgoliu apare mai ales când îi învăţăm fără ca ei să fi cerut acest lucru de mai înainte.
Nu-i posibil a spune în câteva cuvinte câte răutăţi se nasc din multa vorbire. Vorba multă e mama lenei, baza ignoranţei şi a nebuniei, uşa clevetirii, sluga minciunilor şi răceala evlaviei fierbinţi. Vorbele multe întărâtă şi întăresc patimile, şi dintr-însele se porneşte apoi limba cu o mare uşurinţă spre vorbire nechibzuită. De aceea, Sfântul Apostol Iacov voind să arate cât de greu este unui om să nu greşească în cuvintele rostite, zice că acest lucru e posibil numai pentru bărbaţii desăvârşiţi: „Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare a-şi înfrâna tot trupul” (Iacov 3, 2).
Fiindcă limba, îndată ce începe a vorbi, aleargă ca un cal fără frâu şi nu vorbeşte numai cele bune şi cuviincioase, ci şi cele rele. De aceea, acelaşi apostol o numeşte: „Rău fără astâmpăr, plină de venin aducător de moarte” (Iacov 8); iar Solomon în acelaşi fel a zis că „din multă vorbire nu vei scăpa de păcat” (Proverbe 10, 2).
Şi ca să spunem în general: Cel ce vorbeşte mult, dă a se înţelege că-i ignorant: „Cel nebun înmulţeşte cuvintele” (Eclesiastul 10, 14).
Cuviosul Nicodim Aghioritul
Războiul nevăzut, pp. 80-81
Editura Egumenița, Galați
