Simţămintele bune sunt tăcute. Revărsări prin cuvinte caută mai degrabă simţămintele iubitoare de sine, ca să exprime ceea ce ne măguleşte iubirea de sine şi ne poate pune, ni se pare nouă, în cea mai bună lumină. Multa vorbire vine, de cele mai multe ori, de la o anumită părere de sine mândră, potrivit căreia închipuindu-ne că suntem multştiutori şi că părerea noastră despre lucrul cu pricina este cea mai mulţumitoare, încercăm o nevoie neînfrânată de a ne-o spune şi de a o întipări şi în inimile celorlalţi prin belşug de vorbe, cu repetări numeroase, făcându-li-se învăţători nepoftiţi şi visând câteodată să aibă ca ucenici oameni mult mai pricepuţi decât ei – şi asta atunci când se vorbeşte despre lucruri care merită cât de cât luare-aminte.
În cea mai mare parte însă, multa vorbire este totuna cu vorbirea deşartă, şi atunci nu se găsesc cuvinte pentru a înfăţişa pe deplin răul care vine din această proastă obişnuinţă, îndeobşte, multa vorbire deschide porţile sufletului, prin care iese îndată din inimă căldura evlaviei, şi cu atât mai mult vorbirea deşartă. Multa vorbire îi abate omului luarea-aminte de la el însuşi, şi în inimă, care în felul acesta ajunge să nu mai fie păzită, încep să se furişeze obişnuitele învoiri şi pofte pătimaşe – câteodată cu asemenea izbândă, încât atunci când se termină vorbirea deşartă, în inimă se află deja nu numai însoţirea cu gândul rău, ci şi hotărârea de a săvârşi patima cu fapta. Vorbirea deşartă este uşă spre osândire şi clevetiri, răspânditoare a veştilor şi părerilor mincinoase, semănătoare a neînţelegerilor şi vrajbelor. Ea înăbuşă gustul pentru ostenelile minții şi slujeşte mai totdeauna drept acoperire pentru lipsa unei cunoaşteri temeinice. După multa vorbire, când aburul mulţumirii de sine trece, întotdeauna rămâne un anumit simţământ de tristeţe şi de ruşine. Oare aceasta nu dovedeşte că sufletul, chiar fără voia sa, se simte atunci furat?
Sfântul Nicodim Aghioritul
Cum să biruim mândria, pag. 84-85
Editura Sophia, București, 2010
