Îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci, prin pipăirea rănilor Mîntuitorului, Toma dovedeşte celor necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mîntuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce şi-a pus mîna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa şi, căzînd în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi credinţa şi păcatul său, prin aceste cuvinte: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Oare cîţi dintre creştinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii şi al necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la credinţă, cu căinţă şi smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar îndată după cîntatul cocoşului, din miezul nopţii, Petru a ieşit afară şi a plîns cu amar. Toată viaţa s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi cîţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Cîţi nu-L înjură şi-L hulesc? Cîţi nu caută dovezi şi zic: „Nu cred pînă nu văd!” Cîţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, căutînd dovezi ale existenţei lui Dumnezeu prin pămînt, prin mărturii vechi, prin tainele planetelor şi ale Universului? Cîţi nu zic dintre creştini: „Aici este raiul şi iadul! Aici pe pămînt este totul!” Iar cînd se văd bolnavi, în faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se căiesc ca Toma, să zică: „Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu! Acum cred în Tine Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mîntuit. Iartă-mă de necredinţa mea!” Nici măcar la bătrîneţe nu se întorc la Dumnezeu ca să plîngă cu amar ca Petru, viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrîu, în răutăţi şi necredinţă.
Puţini sunt acei ce se pocăiesc de păcate la bătrîneţe. Cei mulţi mor aşa cum au trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a lor veşnică osîndă. Cu adevărat, mare dar este credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi zis Mîntuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis către ucenicii Săi: Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine (Matei 11, 6). Adică nu se va sminti din dreapta credinţă în Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.
De ce credeţi că se smintesc unii creştini în Hristos şi cad din dreapta credinţă apostolică în tot felul de secte şi grupări religioase? Pentru că ei vor să cuprindă cu mintea lor tainele şi dogmele credinţei. Ei vor să pipăie cu raţiunea lor limitată mîinile şi coasta Domnului, adică vor să înţeleagă adîncul cel nepătruns al credinţei, mai mult decît este dat omului să înţeleagă.
Dar cei mai mulţi se leapădă şi se smintesc de Biserica întemeiată de Hristos din cauza mîndriei şi a neascultării lor. Se smintesc de Maica Domnului şi din mîndrie şi neascultare o defaimă spunînd că ar fi fost o femeie de rînd. Se smintesc de Sfînta Cruce şi din aceleaşi pricini spun că este un semn de ocară, iar nu armă a creştinilor împotriva diavolilor, sfinţită cu sîngele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane şi le numesc idoli, neînţelegînd sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinţi şi de cinstea dată lor şi-i numesc oameni de rînd, iar pe ei se numesc drepţi şi mîntuiţi.
Se smintesc de preoţi, nu le recunosc harul Duhului Sfînt primit la hirotonie şi îi judecă. Se smintesc de Tainele Bisericii întemeiate de Hristos, prin care se revarsă harul Duhului Sfînt şi le refuză pe toate. Se smintesc de învăţătura Sfintei Scripturi şi o răstălmăcesc după voia şi mintea lor, spre a lor osîndă şi amăgirea multora.
De vom rămîne însă statornici şi ascultători în sânul Bisericii Ortodoxe şi vom păstra cu sfinţenie dreapta credinţă dată nouă de Hristos, ne vom izbăvi de necredinţa lui Toma, de sminteala religioasă a sectelor şi vom înţelege cum trebuie înţeleasă învăţătura Sfintei Evanghelii în sensul adevărat al celor două fericiri: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! şi Fericit este acela ce nu se va sminti întru Mine!
Părintele Cleopa Ilie
Predici la duminicile de peste an
