Adormirea Maicii Domnului şi tradiţiile asociate ei nu se găsesc în Biblie. Cum dar trebuie să cinstim această sărbătoare? Cum le-au abordat Părinţii Bisericii şi ce anume înseamnă exact această sărbatoare pentru creştinii ortodocşi de azi?
Originile cinstirii Maicii Domnului se pierd în negura timpului, dar istoricii arată acum că pe masură ce Biserica a ieşit din epoca martirilor la începutul secolului IV, locul important al Maicii Domnului în evlavia şi teologia creştină era deja prezent. Deja în secolul II, sfinţii Iustin Martirul şi Irineu al Lyonului vedeau uimitoare paralele între Eva şi Noua Evă, Fecioara Maria.
Termenul creştin unic, Theotokos „Născătoare de Dumnezeu”, căruia i s-a dat autoritate dogmatica la Sinodul III Ecumenic (431), era deja în uz de-a lungul lumii mediteraneene încă din secolul III sau poate chiar din secolul II. Ca şi întreaga teologie creştină, acest titlu n-a existat în gol. Oare nu indică el şi o evlavie creştina faţă de Maica Domnului?
Într-adevăr. Cinstirea arătată Fecioarei Maria de comunitatea creştină e atestată încă deja în Noul Testament: Elisabeta o saluta pe Maria ca „binecuvântată între femei”, iar Maria profeţeşte că „toate neamurile mă vor binecuvânta” (Lc 1, 48). Deci cinstirea ce i-o dăm Maici Domnului, prin sărbătoarea Adormirei ei, ca şi prin celelalte sărbători închinate ei, are şi temei scripturistic.
De ce e importantă totuşi pomenirea morţii ei? Înainte de toate, pentru că ea aşază cinstirea ortodoxă a Maicii lui Dumnezeu în contextul său propriu. Ea e un om ca oricare din noi şi, mai mult, a trăit aceeaşi viaţă cu noi. A murit cu moartea noastră, pentru că a împărtăşit naşterea noastra. N-a fost zămislită în chip „imaculat”, într-un mod unic şi diferit de al nostru; nu i s-a dat o natură speciala, incapabilă de păcat. Nici n-a fost ferita de moarte.
Prin urmare, Fecioara Maria şi-a realizat desăvârşirea duhovnicească într-o natură căzută. Ceea ce a făcut în viaţa ei n-a făcut în mod mecanic, impersonal, ci cu luptă, dezvoltându-şi sfinţenia personală prin rolul său de Mama a lui Dumnezeu. Nu numai că a trăit bine, dar a şi sfârşit bine: şi-a încununat luptele desăvârşirii ei duhovniceşti şi rolul unic de Mama a lui Dumnezeu cu o moarte sfântă în prezenţa lui Hristos şi „fără durere, fără ruşine, în pace” în cel mai înalt grad. Maica lui Dumnezeu e astfel un model pentru toţi creştinii, atât în felul în care a trăit, cât şi în acela în care a murit.
Mărturisind moartea ei, venerarea ortodoxă a Maicii Domnului rămâne ceea ce trebuie să fie: caldă, plina de iubire şi evlavie, şi totuşi sobră. Biserica Ortodoxa nu o aşază deasupra Bisericii (loc rezervat numai lui Hristos) atribuindu-i o naştere speciala şi evitarea mortii . Nici nu-i negăm, ca Maică a Domnului, un loc de cinstire unic în Biserică.
Înaltul ei statut în Ortodoxie o aşază în centrul Bisericii, atât pământeşti, cât şi cereşti, în inima ei. Aici se află ea ascultând rugăciunile noastre şi îndreptându-ne pe noi toţi spre Fiul ei. Nu „a părăsit lumea” prin moartea ei, ci a devenit din nou un martor şi o punte spre Hristos pentru umanitate, aşa cum a fost în timpul vieţii sale. Din acest motiv Biserica Ortodoxa prăznuieşte an de an cu mare evlavie Adormirea ei.
Ierom. Calinic
Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi
