În fiecare an, în săptămâna a cincea a Postului Mare, în toate bisericile ortodoxe se oficiază, vineri seara, Slujba Imnului Acatist, închinat Maicii Domnului. Din punct de vedere liturgic, această slujbă face parte din rânduielile specifice ale Postului Mare, menite să-l pregătească sufleteşte pe credincios pentru marele praznic al Învierii Domnului.
Alături de profunzimea şi frumuseţea specifică a rugăciunii în sine, Imnul Acatist are şi o istorie miraculoasă care, analizată în esenţă, constituie un real izvor de învăţături duhovniceşti ce-şi pot găsi aplicarea în situaţii concrete din viaţa socială actuală.
Cântarea Acatistului, potrivit sinaxarelor, îşi are originele în timpul eliberării Constantinopolului de avari şi perşi, în 7 august 626, din timpul împăratului Heraclie. Pe când acesta se afla într-o expediţie în Orient, departe de Constantinopol, barbarii au pornit atacul asupra capitalei. Deşi situaţia părea a fi fără scăpare, Patriarhul Serghie, luminat de Duhul Sfânt, a organizat o serie de procesiuni pe zidurile cetăţii cu relicvele Sfintei Cruci, cu icoana „nefăcută de mână” a lui Hristos şi cu veşmântul Maicii Domnului. De asemenea, a încurajat tot poporul în luptă şi a îndemnat clerul să intensifice rugăciunile de cerere către Născătoarea de Dumnezeu.
Râvna locuitorilor, alimentată de nădejdea că Maica Domnului îi va ajuta, a fost atât de intensă, încât au reuşit să respingă atacurile inamicului şi au pregătit terenul pentru contraatacul decisiv al lui Heraclie, care avea să meargă din victorie în victorie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perşi.
În semn de recunoştinţă, poporul a cântat toată noaptea, în picioare, Imnul Acatist al Maicii Domnului în biserica Fecioarei din Vlaherne.
Din acel moment, ziua de 7 august a rămas zi de comemorare solemnă a ajutorului dat de Hristos „împotriva vrăjmaşilor ce ne împresurau pe pământ şi pe mare”. Ulterior, s-a adăugat acestei zile şi memoria altor asedii ale Constantinopolului din anii 677, 717, 718 şi 860, făcând astfel din Acatist imnul de încredere a poporului bizantin în ocrotirea Maicii Domnului.
La început, prăznuirea eliberării miraculoase a Constantinopolului, cântată împreună cu Acatistul, se comemora anual la 7 august, iar în sec. VIII a fost transferată de Patriarhul Gherman, pe data de 25 martie, datorită strânsei legături cu sărbătoarea Bunei Vestiri. În sec. IX, era sărbătorită la sfârşitul Postului Mare, şi abia ulterior s-a fixat pentru săptămâna a cincea din Post.
Unul din motivele care au prilejuit trecerea slujbei Acatistului în sâmbătat a cincia a Postului Mare este următoarea. Duminica a cincia din Postul Mare este închinată cuvioasei Maria Egipteanca. Cunoaştem din relatările agiografice că, ea fiind o femei foarte păcătoasă, vrând să se închine Cinstitei Cruci la Ierusalim. Însă o putere nevăzută o oprea să meargă să se închine. A încercat de mai multe ori, dar fără izbândă. La intrare, unde era Sfânta Cruce spre închinare, pe zid era o icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Astfel, cuvioasa Maria Egipteanca, recunoscând că păcatele sale multe o opresc să meargă să se închine la Sfânta Cruce, căzu în genunchi la acea icoană şi se rugă stăruitor către Maica Domnului, să mijlocească către Fiul ei şi dacă îi va îngădui să se închine, îşi va schimba viaţa păcătoasă. Astfel, Maica domnului a mijlocit la Fiul ei, cuvioasa Maria s-a închinat, iar după aceasta a urmat ridicarea ei din prăpastia patimilor ruşinoase.
Din această istorisire trebuie să înţelegem că, oricât de păcătoşi am fi şi nevrednici de a ne apropia de Dumnezeu, dacă alergăm stăruitor cu rugăciune şi umilinţă către Maica Domnului, ea mijloceşte pentru noi şi a noastră mântuire, înainte Divinităţii.
Iar slujba Acatistului, ne arată foarte limpede, câte binecuvântări cereşti şi cât ajutor în cele spirituale şi materiale, putem dobândi, când alergăm prin rugăciune către Maica Domnului, care nu doar ne dăruieşte daruri, ci ne ajută să ne ridicăm din mocirla păcatelor şi ne izbăveşte de vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, precum odinioară şi, în toate timpurile a ajutat şi a izbăvit ca o mamă iubitoare de fii pe cei ce aveau credinţă şi nădejde de scăpare către ea.
Prot. Ştefan RÎMBU
