„Călătoria virtuţilor s-a deschis; cei ce voiţi să vă nevoiţi intraţi”, cântă imnograful astăzi, în ultima duminică dinainte de Postul Mare, care este perioada prin excelenţă a pocăinţei şi a postirii. În acest interval de timp Biserica noastră oferă prin intermediul citirilor motivele pentru o luptă duhovnicească mai intensă şi esenţială.
Perioada postului nu este doar o perioadă a schimbării hranei, nu este o strădanie de înălţare a omului pe un alt nivel moral mai bun printr-o îmbunătăţire a vieţii sale morale, ci această perioadă a Postului Mare este strădania omului de a avea o relaţie revelatoare personală cu Dumnezeu. Întreaga noastră luptă duhovnicească, întreaga noastră „silire” lăuntrică, este strădania ca Dumnezeu să devină văzut vizibil în viaţa noastră. Iar dacă Dumnezeu devine văzut în viaţa noastră, să ne încredem în dragostea Lui şi să I ne predăm Lui.
Ceea ce nu-l biruieşte pe marele nostru duşman este exact ignorarea adevărului, este indiferenţa faţă de raţiunea pentru care am venit la existentă. Raţiunea nu este alta decât aceea de a deveni Dumnezeu văzut în viaţa noastră.
Lupta noastră nu este ca să fim recunoscuţi noi înşine, ca să ne simţim realizaţi, ca să simţim că am izbutit să realizăm ceva, ca să simţim – să zicem – că am dominat cu cea mai mare lejeritate peste instinctele şi peste dorinţele noastre bolnave. Nu, lupta noastră nu este ca să ne regăsim pe noi înşine, ci pe Dumnezeu. Lupta noastră este ca să devină Dumnezeu văzut în viaţa noastră, în modul pe care-l ştie El, în modul în care de fiecare dată noi putem să-l înţelegem.
De multe ori spunem că în Biserică este rău formalismul, sunt rele stereotipurile, şi aceasta deoarece contribuie la o „denaturare duhovnicească”, adică la o înstrăinare de trăirea dinamică întru duhul. Dasă suntem izolaţi în formă, de obicei nu ne luptăm ca să căutăm relaţia personală cu Dumnezeu, nu ne luptăm ca să aflăm modul în care Îl vom „sili” pe Dumnezeu să se facă văzut în viaţa noastră.
Această nevoinţă duhovnicească este depăşirea oricărui hotar şi a oricărei legi. Însă acest lucru ni se pare utopic, paradoxal, ne îndoim de posibilitatea lui, şi din această cauză ne căutăm odihna în legile omeneşti, în legile bisericeşti, ca să simţim într-acestea o anumită siguranţă, adică un sentiment de dreptate.
Dreptatea noastră poate să fie sau adevărată sau mincinoasă. Dreptatea mincinoasă este să ne spunem nouă înşine şi în principal să ne spună alţii că suntem buni, morali, virtuoşi. Însă acest lucru nu ne îndreptăţeşte. Poate să ne aducă o subţire simţire de bucurie, însă aceasta ascunde slava noastră deşartă. Aceasta nu este viaţă. Acest artificiu nu poate să biruiască moartea. Adevărata dreptate este să devină Hristos văzut în viaţa noastră.
Preot Varnava Iankos
Biserica păcătoșilor
Editura Egumenița, 2016
