(Extras din scrisoare deschisă a „Frăţiei Rugului Aprins” a clericilor ortodocși din America de Nord)
Scriem această scrisoare cu mâhnire și durere în suflet, de multă vreme ducând o povară în tăcere. Astăzi scriem cu îndrăzneală, o îndrăzneală care nu se regăsește în noi înșine, ci în dorința de a rămâne statornici Sfintelor Tradiţii ale iubitei noastre credinţe ortodoxe – adevăratul medicament al lumii.
Considerăm că vocea noastră este vocea necesară care plânge în pustie din dragoste și durere pentru Biserică. Pentru tot ce se întâmplă de un an jumătate în societate, dar și cu Biserica la toate nivelurile, ar fi mai ușor să dăm vina pe circumstanţe exterioare sau pe alte persoane: societatea în ansamblu, autorităţile guvernamentale sau bisericești. Cu toate acestea, recunoaștem că, mai presus de orice, păcatul începe în inimile noastre. Mai presus de orice, suntem personal responsabili pentru neajunsurile și minusurile pe care Domnul le-a descoperit. El este Cel care a îngăduit multele necazuri și ispite din anul trecut, din cauza păcatelor noastre. Aceste încercări sunt pentru pedepsirea și vindecarea noastră; sunt pentru întoarcerea inimii noastre din nou la Domnul nostru Iisus Hristos. Noi credem așa cum mărturisesc Sfinţii: „Pentru păcatele tale, Domnul a îngăduit acest necaz să vină peste tine, pentru că tu ai uitat de Dumnezeu” (Sfântul Ioan de Kronstadt).
Trebuie să amintim cuvintele Noului Sfinţit Martir Petru: „Aceasta este durerea noastră: am inventat toate mijloacele greșite prin care credem că suntem mântuiți de această cumplită boală care nu are milă de nimeni. Încercăm să folosim diferite seruri și vaccinuri, iar marea majoritate a oamenilor aproape uită punctul de start – sufletul”.
De cele mai multe ori noi clerul am plecat de la exterior și nu de la acest punct de start duhovnicesc. Slăbiciunea și păcatul nostru, manifestate în ultimul an, nu sunt decât simptome ale unei afecțiuni mai profunde, una care depășește covid-ul în gravitate și se pare că a infectat un mare număr de oameni. Am călăuzit creștinii ortodocși să raționeze mai mult după spiritul lumii căzute decât prin Viața și Duhul Sfintei Ortodoxii. Inimile noastre s-au obișnuit treptat cu gândirea lumească, mai degrabă decât cu mintea lui Hristos. Anul trecut nu a fost despre boală, ci a dezvăluit într-o lumină mai clară boala care deja ne afectează. Când, în calitate de preoți, am primit la hirotonire Sfântul Trup al Domnului nostru în mâinile noastre nevrednice, ne-am angajat să-L păstrăm întreg și nevătămat până la ultima noastră suflare, recunoscând răspunderea noastră la a Doua Venire. Cum am alunecat atât de departe încât să ne uităm promisiunea făcută înaintea lui Dumnezeu și să devenim atât de străini de căile Sfinților noștri Părinți care au slujit demn înaintea noastră? Am permis unui ecumenism umanist să înlocuiască Biserica, Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească, aceasta fiind chiar Trupul Dumnezeului-Om. Predominanța plasării credinței noastre între judecăţile oamenilor dezvăluie că am început, cum zice Sfântul Iustin Popovici, „să înlocuim credința în Dumnezeu-Om cu o credință în om, să înlocuim Evanghelia Dumnezeului-Om cu o evanghelie după om. Pe scurt, căutăm să înlocuim viața după Dumnezeu-Om cu viața după om.”
Mulți dintre noi am permis ca prezența dumnezeiască a lui Dumnezeu, care este imprimată pe chipurile dragi ale credincioșilor noștri, să fie ascunsă sub o mască și i-am abandonat pentru a fi urmăriți de fălcile lupilor, fără a a-i lăsa să participe la slujbele dumnezeiești. Mai mult, am dezamăgit lumea și am încetat să o sfințim, permițând răului să se demaște și să acționeze mai deschis. O mare parte din acestea s-au făcut sub masca iubirii – dar nu a fost dragoste creștină. A fost o „dragoste” definită de politicieni și de purtătorii de cuvânt care pledează pentru „dreptul” de a ucide copiii nenăscuți. Unii dintre oamenii noștri au murit fără Sfintele Taine, fără credincioși lângă patul lor, fără înmormântare corespunzătoare. Alții s-au ofilit în singurătate, s-au luptat cu gânduri de sinucidere și s-au pierdut în ghearele acestei lumi.
Rugăciunea deschisă și comună cu ereticii și schismaticii, contrar canoanelor, a devenit prea obișnuită. Și acest păcat trist și-a lărgit rana acum pentru a cuprinde rugăciunea cu grupuri necreștine.
L-am uitat pe Dumnezeu, încrezându-ne mai mult în puterile acestei lumi. Lumea are acum nevoie de slujitori bisericești adevărați, care sunt mărturisitori, oameni de rugăciune și care aspiră spre o viață austeră de asceză. Dacă suntem căldicei, nu numai că vom fi scuipați de Domnul nostru, ci și de lume – căci ea cunoaște prea bine duhoarea nenorocită a unui preot compromis…
Frăția Ortodoxă „Rugului Aprins” din America
Sursa: Cuvânt Ortodox
