Plânsul după Dumnezeu este o tristeţe a sufletului, o simţire a inimii îndurerate care caută pururea nebuneşte pe Cel după care însetează; iar neajungându-L, Il urmăreşte cu osteneală şi se tânguieşte cu durere, alergând după El.
Cînd ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată tăria. Căci înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se răpeşte. Şi e topit ca ceara de tulburări, de griji trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa vorbărie şi de glume uşuratece.
Deşi cuvântul e îndrăzneţ, izvorul lacrimilor după botez e mai mare decât botezul. Deoarece acela ne curăţeşte de păcatele noastre de mai înainte. Iar acesta, de cele de după aceea.
Să nu încetezi să-ţi închipuieşti mereu în tine şi să cercetezi adâncul (abisul) focului veşnic şi pe slujitorii nemiloşi, pe judecătorul neândurat şi neiertător, prăpastia nemărginită a văpăii celei de sub pământ şi coborâşurile strâmtorate ale locurilor şi hăurilor subpământene şi înfricoşătoare şi chipurile tuturor acestora.
Celui ce a câştigat lacrima sufletului, tot locul îi este potrivit pentru rugăciune. Să-ţi fie întinderea în pat chip al zăcerii tale în mormânt şi vei dormi mai puţin. Desfătarea de la masă să-ţi aducă aminte că vei fi hrană dureroasei desfătări a viermilor şi te vei desfăta mai puţin. Nici când te împărtăşeşti de băutura apei, să nu uiţi de setea din văpaia aceea (veşnică) şi negreşit vei sili firea (la cumpătare).
Cuviosul Ioan Scărarul
Filocalia, vol. IX
