Isihia este atmosfera lăuntrică și exterioară a omului duhovnicesc, pacea, luminarea inimii, care strigă plină de încredințare, dintru adâncuri: „Ava, părinte!” (Galateni 4, 6). În inima noastră este Dumnezeu însuși. Acolo mărturisește și își descoperă prezența și dumnezeirea Sa.
Isihia, pacea sufletului, putința ca cineva să-L trăiască pe Dumnezeu în mod liniștit au fost pierdute prin păcat. Omul nu mai găsește nicăieri isihie, nici în chilie, nici la rugăciune. Se roagă și simte că rugăciunea nu-i este auzită de Dumnezeu. Și atunci nu-și află odihna nici în singurătate, nici în societate. Desigur, societatea nu odihnește niciodată. Numai simțirea unității trupului unic al lui Hristos poate să ne odihnească. Astfel, omul se chinuie neîncetat și strigă: „Om nenorocit ce sunt!” (Romani 7, 24).
Omul însă, în timp ce el însuși e de vină pentru că păcătuiește, în timp ce spune de fapt: „Depărtează-Te de mine, Dumnezeul meu!” (Iov 21, 14), atunci când se întoarce, are pretenții de la Dumnezeu, vrea totodată și restaurarea lui.
Nu te feri de osteneli, pentru că altfel nu găsești odihnă, bucurie, pace. Când vei osteni, cum zic Psaltirea și Părinții, vei primi degrab pe Sfântul Duh, tihna privegherii și a păcii, odihna isihiei. Fii sigur – zice Dumnezeu – că îți va fi dată isihia de îndată ce sufletul tău va fi pregătit! Atât timp cât nu ți-o dau, înseamnă că nu ești pregătit. Dacă ți-o voi da, îți va fi spre pierzanie. Tu luptă-te, pentru că acum înfățișarea ta înaintea Mea sunt neîncetatele tale osteneli! Acesta este martiriul tău, aceasta este calea ta.
Arhim. Emilianos Simonopetritul,
Tâlcuiri la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie
