Învăţăturile minunate, pe care le desprindem din pericopa evanghelică citită în duminica a treia după Pogorârea Duhului Sfânt sunt ca un balsam vindecător pentru o cumplită boală. Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvinte care vindecă sufletele bântuite de o mulțime de boli, dar mai ales de boala aceasta a îngrijorării pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredință față de Dumnezeu. De aceea zice Domnul Iisus Hristos: „Căci păgânii sunt îngrijorați și le caută numai pe acestea pământeşti”.
Întâi de toate trebuie să spunem că una este îngrijorarea şi alta este a ne îngriji. La cea dintâi privire s-ar părea că Evanghelia de astăzi ar cuprinde un puternic îndemn la trândăvie și neprevedere; s-ar părea că după sfatul Mântuitorului, creştinul ar trebui să stea cu mâinile în sân, să nu lucreze nimic şi să aştepte liniştit, să-l hrănească şi să-l îmbrace Dumnezeu. Oricine înțelege aşa, înțelege foarte greşit. Cartea Sfântă nu ne îndeamnă nicăieri la trândăvie, ci, dimpotrivă, ne îndeamnă să muncim. Dovadă pentru aceasta ne stă viața Mântuitorului însuşi, Care a muncit până la vârsta de 30 de ani ca dulgher alături de bătrânul Iosif, iar din pildele evanghelice cu talanții, cu semănătorul, cu lucrătorii ieșiți dis-de-dimineață la săpatul viei şi altele, Hristos ne îndeamnă la muncă.
Mărturie prețioasă în această privință ne stă Sfântul Apostol Pavel, care lucra la facerea corturilor ca să îşi câştige pâinea și să nu cadă greutate nimănui. El a spus și o învățătură ce nu se va uita niciodată: „Cine nu lucrează, nici să nu mănânce!” Cum rămâne atunci cu sensul cuvintelor Mântuitorului, Care zice: „Nu vă îngrijorați!”?
Mântuitorul, cu înţelepciunea Sa dumnezeiască, ne face să înțelegem că îngrijorările peste măsură îl duc pe om să cadă în unele ispite nesățioase, de a îngrămădi mai mult decât îi trebuie pentru existența vieții de toate zilele. Când ne invită să privim la păsările cerului, vrea să ne sporească încrederea în Dumnezeu. El nu zice să nu ne îngrijim deloc, ci ne spune să căutăm, mai întâi de toate, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.
Dar ce face omul?! Face tocmai invers: mai întâi aleargă în goana nebună după cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape tot timpul îl cheltuiește numai pentru cele trecătoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă, să mai știe. Nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune. Își jertfeşte toate puterile, îşi dă toată osteneala pentru dobândirea veacului acestuia trecător și astfel grijile vieții acesteia îl robesc pe om, îl fac un fel de hamal, zi și noapte, aşa cum erau evreii în robia din Egipt, căci Faraon îi punea la cele mai grele corvezi.
Într-o zi au venit la dânsul proorocii Moise şi Aaron și l-au rugat să dea voie poporului să meargă în pustie, să aducă jertfe și să se închine lui Dumnezeu, însă, Faraon ce a făcut?! Văzând că evreii nu și-au uitat credința și că le mai arde să se închine Dumnezeului lor, a poruncit să li se mărească norma de muncă, a poruncit să li se dea ocupație după ocupație, ca să nu le mai ardă de rugăciuni. Astfel lucrul acesta dublat, nu le mai dădea răgaz să se mai gândească la Dumnezeu şi la cele sfinte.
La un astfel de rezultat ajung şi creştinii noştri, care pentru trebuințele vieții trupeşti, se împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcămintei și a zilei de mâine. Își pierd sufletul prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului, şi iată cum: când vrem să ne închinăm, atunci se îmbulzesc în mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea în loc să se înalțe la cer, cade la pământ, parcă ar fi de plumb. Când vrem să mergem la biserică, interesele şi plăcerile lumii ne împiedică și nu ne lasă. Dacă vrem uneori să ne gândim la Dumnezeu, la veşnicie, la pocăință, atunci parcă şi ispitele se dublează şi nu ne mai dau pace să ne îndeplinim sfintele datorii față de suflet. Iată, deci, că din această robie vrea să ne scoată Domnul Hristos, când ne zice în Sfânta Evanghelie de astăzi: „Nu vă îngrijorați!”.
Prin cuvintele evanghelice de astăzi, Hristos vrea să ne spună că în toate preocupările noastre și în cea dintâi preocupare trebuie să fie cea legată de mântuirea sufletului; Dumnezeu mai înainte de toate, nu grijile acestei vieți trecătoare. Iar mulți sfinți părinți ne spun că, o dovadă clară că ne îngrijim de mântuirea sufletului este faptul iubim slujbele bisericești și frecventăm regulat Sfânta Biserică, căci cine fuge de biserică, cine n-o iubeşte, cine nu vine să se roage, cine o înjură, nu-L are pe Dumnezeu de tată și se află ca un străin gol, sărac, un fiu pierdut, căzuț între hoți și tâlhari, fără nici un sprijin.
Tot prin cuvintele evanghelice din duminica a treia după Cincizecime Mântuitorul, ne face cunoscut că noi nu suntem orfani pe lume; avem un Tată sus în ceruri Care ne iubeşte şi are grijă de noi. El vrea să ne spună că noi suntem foarte importanți în ochii lui Dumnezeu. Aşa de prețioși încât din iubire pentru noi, Tatăl L-a trimis în lume pe Unicul Său Fiu, să ne asigure fericirea cea vremelnică şi cea cerească. Dumnezeu se îngrijește de noi, ne cunoaște pe nume, cunoaște toate nevoile și necazurile noastre și poate să ne îndeplinească toate dorințele noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte păsările care zboară prin aer și toate viețuitoarele, dacă poartă grijă și împodobește florile câmpului, cu cât mai mult va purta El grijă de noi, oamenii!?
Ca exemplu, una din purtările de grijă ale Tatălui ceresc pentru ființa omenească, este că pruncul când s-a născut pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit și hrana trebuitoare. De fapt, Dumnezeu, Tatăl nostru cel din ceruri, S-a îngrijit de noi chiar de când eram în pântecele maicii noastre şi ne-a pregătit hrana trebuitoare ca să creştem. Cu atât mai mult se îngrijește El acum, când suntem împresurați de o mulțime de ispite! Numai să-L cunoaştem pe El de Tată, să alergăm la ajutorul Lui, nu la diavolul, la vrăji, la descântece; să căutăm Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. În toate zilele și în toată clipa să căutăm să fim în strânsă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne mai spune în Sfânta Evanghelie de astăzi că luminătorul trupului este ochiul: „Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este luminat, iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul este întunecat. Deci dacă lumina, care este întru tine, este întuneric, dar întunericul, cu mult mai mult!” Prin aceste cuvinte, Mântuitorul se referă la ochiul sufletului, care este conştiinţa.
Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în sufletul nostru, este ochiul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Mulți oameni din popor au expresia aceasta: „aşa-mi dictează mie conștiința”, alții zic: „aşa îmi spune mie cugetul”, și deoarece conștiința morală face deosebire între bine și rău, între ce este permis şi ce nu este permis, i se mai spune și simț moral.
Conştiinţa se manifestă ca o lumină şi un sentiment lăuntric; cele dintâi licăriri ale sale nu se câştigă prin experiență, nici prin învățătură, ci este înnăscută în sufletul nostru, este sădită de Dumnezeu în suflet ca lege a Sa, ca un ecou al dreptății veşnice, ca un semn neîndoios al asemănării omului cu Dumnezeu. Conştiinţa îndeplineşte în suflet și în viața omului un întreit rol. Înainte de a săvârși omul o faptă, bună sau rea, conștiința îl sfătuieşte s-o facă, sau să n-o facă, deci ea este un sfătuitor; în timpul când omul săvârșește fapta, conștiința este ca un martor, iar după ce omul săvârșește fapta, conștiința este ca un judecător. Este o greşeală mare să creadă cineva că oamenii nelegiuiți, care fac tot felul de răutăți și care trăiesc înotând în tot felul de păcate grele sunt fericiți. Chiar dacă le merge bine, au bani, au de toate, sunt slăviți și lăudaţi de oameni, trăiesc și se lăfăiesc în bunătăți, să știți că mulțumire sufletească nu au, fiindcă în fundul inimii lor, roade ca un vierme neadormit mustrarea conștiinței pentru păcate, pentru crime, pentru nedreptăți, pentru pârâciuni și pentru sângele pe care l-au vărsat în diferite chipuri.
Întristarea, ruşinea și remuşcarea ce le simțim pentru săvârşirea răului se numesc mustrarea conştiinţei şi constituie cea mai mare nefericire în viața aceasta. Nici o nenorocire nu ne poate lovi, nu ne poate face să ne simțim aşa de nefericiți ca mustrarea conștiinței sau, cum se zice în popor, mustrarea cugetului. Exemplu din Sfânta Scriptură îl avem pe Cain, care și-a omorât fratele – prima moarte pe pământ – căci Cain, după uciderea fratelui său, Abel, nu-și mai găsea liniştea nicăieri; alerga din loc în loc, văzându-şi mereu mâinile pătate de sânge, iar mirosul sângelui îl mustra în cuget. Acest ochi dumnezeiesc îl urmărea peste tot și nefericitul Cain nu mai avea linişte.
Alt personaj din Sfânta Scriptură este Iuda Iscarioteanul care, după ce L-a vândut pe Domnul Hristos, a fost mustrat aşa de tare de conștiința din sufletul său, căci n-a putut să mai aibă nici o liniște, până nu s-a dus la mai marii poporului evreu, pe care i-a găsit adunați în biserică și cărora le-a aruncat banii pe care-i primise – cei 30 de arginți – strigând în gura mare: „Am vândut sânge nevinovat!”. Apoi s-a dus, nemaiputând suferi mustrarea conștiinței, şi s-a spânzurat, dându-se în ghearele satanei.
Multe exemple avem din cărți și mai ales din întâmplările din zilele noastre. Când cineva face o crimă, este imposibil să nu se descopere, cât de târziu. Sângele celui mort strigă răzbunare la Dumnezeu. Mulți au făcut crime omorându-şi soţia ori copiii şi, imediat, mustrarea conştiinţei a fost aşa de gravă, căci pe loc și ei şi-au luat viața împuşcându-se sau înjunghiindu-se.
Ne spune și Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu şi lui mamona!”. Creştinii noştri cred că așa e bine: să slujească la doi domni, să bea şi paharul Domnului, să se ducă și la cârciumă, să bea, să se îmbete, să urle ca fiarele. Ce rătăcire şi întuneric mare în capul lor! Ce creştini rătăciți avem în veacul de pe urmă!
Acest ochi sufletesc, frați creştini, poate să fie întunecat sau luminat, după felul cum am practicat noi credința în Dumnezeu în toate zilele vieții noastre. Educația, mediul social, religia, cărțile citite, ocupația, felul de viață influențează în chip felurit asupra formării conștiinței, la diferiți oameni şi chiar la popoare întregi şi fac conștiința să nu acționeze la fel în toți. Cu alte cuvinte, există mai multe feluri de conştiinţă.
O educație îngrijită şi un mediu social sănătos vor contribui la formarea unei conștiințe drepte, pe când lipsa de educație și un mediu social nesănătos vor falsifica conştiinţa. O conștiință adevărată, dreaptă și sigură o are acela care socoteşte bun ceea ce într-adevăr este bun şi socotește rău, ceea ce într-adevăr este rău. Omul a cărui conștiință vede ca bun ceea ce este rău și vede ca rău ceea ce este bun, are conştiinţă eronată, falsă, rătăcită, greşită. Mai este o conștiință în unii oameni, care consideră păcatele grele sau abaterile grave ca foarte uşoare. Alți oameni au o conștiință care consideră ca oprit ceea ce este permis şi exagerează anumite obligațiuni; la aceasta se zice scrupuloasă. Unii nu ştiu cum să califice o faptă; o astfel de conștiință se numeşte îndoielnică. Sunt oameni care au conştiinţa trează; aceştia se pronunță fără şovăire în calificarea faptelor și ei văd pe loc care faptă este bună sau care este rea.
Dar cei mai mulți oameni au conștiința adormită şi nu iau seama la cele ce se petrec cu sufletul lor. Aceştia sunt întocmai ca un om care își acoperă ochii să nu mai vadă lumina soarelui; ei îngrămădesc plăceri peste plăceri, păcate peste păcate, griji peste griji ale vieții acesteia trecătoare, ale trupului, ale lui mamona, de care ne-a vorbit Mântuitorul astăzi; şi astfel ochiul conştiinţei se întunecă şi omul ajunge un sclav, un slujitor supus al materiei. De aceea zice Mântuitorul că nu se poate sluji la doi domni, nu se poate sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. În Orient, mamona este socotit banul, iar noi zicem că „banul este ochiul diavolului”, fiindcă pentru bani a fost vândut Mântuitorul şi pentru bani s-au făcut multe vânzări ale sufletelor şi ale vieților omeneşti. Când fariseii i-au arătat Mântuitorului un ban, arătându-i chipul de pe el, Domnul Hristos nici n-a vrut să se atingă de el, aşa i-a fost de scârbă de bani.
Ochiul cel luminat sau întunecat de care ne spune Mântuitorul, mai înseamnă și ochiul conștiinței părinților în familie. Tatăl și mama să vegheze asupra copiilor și să-i ferească de rele, de păcate, de vicii. Vai de copiii care nu au ochiul părinților veghetor asupra lor, care n-au părinții cu conştiinţa dreaptă, curată și trează, căci acolo este întuneric mare în casa aceea! Dacă ochiul conștiinței părinților este întunecat, și copiii lor sunt întunecați și umblă tot prin întuneric, tot prin cârciumi, tot beți, tot cu aceleaşi blestemății de păcate, cu înjurături, cu drăcuieli și cu desfrânări; la fel fac și copiii, căci și ei umblă prin întuneric ca și părinții lor. De aceea au atâta necredință și răutate în capul lor.
Ochiul conştiinţei trebuie să-l aibă luminat şi preotul în Parohia lui, să lumineze și ochii celorlalți, ai copiilor săi sufleteşti; şi profesorul în şcoala lui, să lumineze tot trupul, adică și pe ceilalți, pe elevi. În toate locurile și la toți, ochiul conştiinţei trebuie trezit din adormire, luminat cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu învăţătura sănătoasă a Bisericii. De aceea o mare datorie au părinții cei duhovniceşti să trezească în suflete ochiul conştiinţei cel adormit al copiilor, iar părinții cei trupeşti, să-i formeze pe copii din frageda vârstă și să-i crească într-o conştiinţă dreaptă.
La formarea conştiinţei, însă, după părinți, ajută în primul rând Biserica Creştină Ortodoxă; pentru aceasta trebuie să-i aduceți pe copii, pe tineri la biserică; apoi să le arătați exemple frumoase de viață morală, văzute sau citite, să vă dați silința de a le imita. Contactul cu oamenii credincioși, cu viață frumoasă, care urmează la biserică, îi ajută foarte mult pe copii şi mai mult îi ajută evitarea, depărtarea definitivă, de a nu avea legături de prietenie cu oameni vicioşi, pătimaşi, adică plini de tot felul de patimi urâte, de bețivi, de desfrânați, de tutunari, de hulitori, bătăuși, criminali, hoți și alții.
Dacă tineretul şi copiii vor creşte cu o conştiinţă dreaptă şi curată, atunci vor fi de folos societății și statului, vor face numai bucurii părinților și vor fi și ei fericiți. Părinții vor scăpa de mari necazuri, chiar în lumea aceasta și nu vor mai plânge cu lacrimi amare de pe urma lor. Iar ei vor avea aici în lumea aceasta o mulţumire sufletească, o conştiinţă împăcată, o fericire sufletească și trupească şi vor moşteni şi fericirea cea cerească pe care o va da Dumnezeu numai celor ce ascultă de învăţătura Sa, de Cuvântul Său.
Material selectat și pregătit de Înaltpreasfințitul PETRU,
Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni
