Îndreptarea aproapelui, mai ales când e vorba de preoție, este plină de greutăți și primejdii. Căci nimeni nu poate fi vindecat cu sila și împotriva voii lui. De aceea, preotul trebuie să aibă un suflet mare și curajos, ca să nu se deznădăjduiască de mântuirea celor rătăciți, gândind necontenit: „Poate că le va da lor Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului și să scape de cursa diavolului.”
Nouă, creștinilor, mai mult decât oricărui om, nu ne e îngăduit să îndreptăm pe oamenii păcătoși cu sila. Judecătorii au toată libertatea să întrebuințeze forța față de răufăcători, când cad sub puterea legii; îi împiedică, împotriva voii lor, să mai facă rău. Noi însă nu trebuie să-l facem pe păcătos mai bun cu sila, ci prin convingere. Că nu ni s-a dat de legile noastre atâta libertate pentru împiedicarea celor ce păcătuiesc. Dar chiar dacă ni s-ar fi dat această putere, tot n-am putea-o întrebuința, deoarece Dumnezeu nu încununează pe cei ce se depărtează cu sila de rău, ci pe cei care se depărtează de bunăvoie.
Nimeni nu poate fi vindecat cu sila și împotriva voii lui.
Dacă te porți mai blând cu un păcătos care are nevoie de mai multă asprime și nu faci o tăietură adâncă în sufletul celui care are nevoie de o astfel de tăietură, atunci ai făcut tăietura, dar n-ai tăiat răul. Dimpotrivă, dacă tai fără cruțare răul, bolnavul, din pricina durerilor, de multe ori se deznădăjduiește, aruncă dintr-o dată totul, și doctoriile și pansamentul, sfărâmă jugul, rupe bandajele și se pierde. De aceea, canonul nu trebuie dat pe măsura păcatelor săvârșite, ci după starea sufletească a păcătosului, ca nu cumva, voind să coși ce e rupt, să faci ruptura mai mare, ca nu cumva, căutând să ridici pe cel căzut, să-l faci să cadă și mai jos.
Sf. Ioan Gură de Aur,
Despre Preoție
