Iubiți întru Hristos frați și surori,
Hristos S-a Înălțat!
Fiecare sărbătoare aşezată de Sfânta noastră Biserică are un scop bine definit și o importanță pentru omenire. Și aşa cum un călător păşeşte vara pe sub razele arzătoare, şi când întâlneşte un copac se opreşte şi se odihneşte sub umbra lui, aşa şi noi în viaţa aceasta pământească, avem nevoie de popasuri duhovnicești. Iar fiecare sărbătoare este un copac plin de rouă şi bună mireasmă, care ne odihneşte duhovniceşte şi ne dă puteri ca să ne continuăm călătoria grea a vieţii. Or, Slăvita Sărbătoare, Înălțarea Domnului este un asemenea pom.
Un Sfânt Părinte spune că Înălțarea Domnului este coroana sărbătorilor Domnului. Căci dacă Naşterea lui Hristos este începutul şi rădăcina, Înălțarea Domnului este sfârşitul şi cununa sărbătorilor.
Așa cum ne relatează pasajele evanghelice, după Învierea Sa, Hristos Domnul nostru a rămas patruzeci de zile pe pământului. Însă în această perioadă nu a rămas doar așa. El s-a arătat în diferite locuri şi în diferite momente ucenicilor şi apostolilor Săi. Și ori de câte ori Domnul s-a arătat înaintea ucenicilor Săi, mai întâi le-a dat binecuvântarea şi pacea Sa ,,care covârşeşte toată mintea” (Filipeni 4, 7), pentru care se roagă neîncetat Biserica noastră, dar mai ales în ultima vreme. Apoi, i-a învăţat cele mai înalte învăţături despre împărăţia cerurilor, binecuvântându-i să meargă în toate părţile lumii şi să propovăduiască Evanghelia.
După ce l-i se arătase ucenicilor în câteva rânduri, Hristos se înfățișează pentru ultima oară pe Muntele Măslinilor, în afara Ierusalimului. Și în fața celor adunați acolo, ucenicii și Preacurata Sa Maică, dar unele femei mironosiţe, Iisus îşi înălţa mâinile şi-i binecuvânta pentru ultima oară, între timp ce cu Trupul, se înălța pe un nor, către cele de sus. Un moment sfânt şi răscolitor. Acest fapt minunat a cutremurat lumea cerească. Hristos s-a înălţat către cele de sus. A trecut de stele, a trecut de soare, a trecut de galaxii, a trecut de toată zidirea materială, se înalţă biruitor şi triumfător. Şi atunci, s-a auzit un alt glas: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre…, deschideţi porţile cereşti, ca să intre Împăratul slavei” (Psalmul 23, 7-10). Dacă sus, în cer, îngerii prăznuiesc, jos pe pământ ucenicii erau încercați de alte sentimente. Se bucurau şi ei, dar simțiau şi o oarecare întristare. Trei ani întregi L-au avut alături pe Hristos. L-au iubit mai mult decât pe tatăl lor. Pentru El au părăsit slujbe, case, copii, femei, pe bătrânii lor părinţi şi L-au urmat pe El pretutindeni. Şi acum se înalţă către cele de sus.
Câţi dintre noi ne-am aflat lângă tată şi lângă mamă când şi-au dat sufletul şi ne-au lăsat, simţim ce înseamnă a fi orfan. De aceea, undeva în tropare, Biserica psalmodiază cu cuvintele ucenicilor: „Stăpâne, nu ne lăsa pe noi orfani…”; „Dătătorule de viaţă, Hristoase, nu ne lăsa orfani”. Şi, într-adevăr, Hristos nu i-a lăsat orfani pe apostoli. Căci după zece zile le-a trimis pe Preasfântul Duh, așa cum vom afla la Pogorârea Duhului Sfânt.
Iubiții mei fii și fiice duhovnicești,
La fiecare Sfântă Liturghie, în timpul canonului Euharistic auzim îndemnul sfânt „Sus să avem inimile”. De aceea trebuie ca mintea noastră, inima noastră, toată existenţa noastră să se ridice către cele de sus. Or, Sărbătoarea Înălțării Domnului tocmai spre aceasta ne cheamă, să ne înălțăm cu toată ființa noastră către Dumnezeu.
Hristos este primul om care a deschis cerurile şi de acum cerurile sunt deschise pentru om. „S-a deschis drumul către rai” cum spunea părintele Iosif Isihastu. Noi doar trebuie să pășim și să înaintăm pe el. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu vom avea nici o scuză dacă nu ajungem în rai, pentru că totul ține deja de noi, căci Hristos deja a făcut ceea ce se cuvenea pentru ca noi să ajungem acolo, „Sus în Împărăția Cerească”.
Oamenii veacului nostru au arătat și unii mai arată un mare interes să ajungă pe lună și în spațiul cosmic. Ce laude și mândrie a fost pentru unele popoare când un reprezentant al lor a fost să fie primul om ajuns pe lună sau în cosmos. Și totuși, aceste oarecum mărețe realizări umane, dacă e să le analizăm din perspectiva scripturistică, legându-ne și de sărbătoare Înălțarea Domnului, nu sunt altceva decât așa cum spune Înțeleptul Solomon: „Deşertăciunea deşertăciunilor…” (Ecclesiast 1, 2), căci nimeni nu a urcat atât de sus, și într-un chip atât de miraculos spre înaltul cerului ca și Hristos. Și câți nu ar vrea astăzi să zboare în cosmos. Dar oare câți dintre aceștia își doresc să ajungă și în Împărăția Cerească?
Pentru zborul în cosmos și pe lună e nevoie de rachete, de alte nave cosmice, de multe, multe cheltuieli, poate chiar și supraomenești. Dar pentru a urca spre înaltul cerului și a ajunge în Împărăția Cerească e nevoie de credință, rugăciune și fapte bune, făcute cu dragoste și smerenie. Dacă e să mergem mai departe cu această comparație. Fiecare dintre noi, dacă vrea, putem și trebuie să devenim un fel de rachetă, (nu materială, ci spirituală), prin care să ducem în rai, pe cât mai mulți creștini.
Sărbătoarea Înălțării Domnului ne mai învață, că chiar dacă Hristos S-a înălțat de la noi la cer, El nu ne-a lăsat niciodată singuri. El ne călăuzește, El ne veghează de Sus, ne întărește și ne mângâie cu Harul Duhului Sfânt, pe care îl trimite de la Dumnezeu Tatăl, celor care fac ceea ce au făcut și Sfinții Apostoli, după ce Hristos S-a înălțat, adică „se adunau la Templu și stăruiau în rugăciune”.
Așadar, să ne străduim și noi să ne înălțăm prin trăire deasupra tuturor relelor și viciilor, să înălțăm mintea și inima către Dumnezeu și să stăruim în toate fapta cea bună, având nădejdea că Hristos ne v-a pregăti și nouă un loc binecuvântat în rai, în „casa lui Dumnezeu, unde sunt multe locașuri”, cum însuși a spus Iisus, înainte de a se înălța la Ceruri.
Cu multă dragoste părintească și grijă arhierească,
+ PETRU,
Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni
