„Nu încape pogorământ în cele ale credinţei”, zice Sfântul Marcu Evghenicul. „Este mai bine să văd în mijlocul cetăţii turbanul împăratului turcilor decât tiara latină”. Acesta este faimosul răspuns al „marelui duce” Luca Notara nefericitului şi eroicului nostru împărat, Constantin Paleologul, care, ca să salveze Cetatea de turci, a acceptat înrobirea Bisericii Ortodoxe faţă de papa.
Cu puţini ani mai devreme, în 1438, fratele său Ioan al XVIII – lea Paleologul, în pofida poruncii exprese a tatălui său, înţeleptul împărat Manuil Paleologul – „fugi de orice tentativă de unire cu papa”, după G. Sfranzis – din aceleaşi motive, a fost silit prin şantaje şi ameninţări, să semneze „unirea” Bisericilor la Sinodul mârşav şi tâlhăresc de la Ferrara – Florenţa. Însă atunci nu s-a reuşit nimic, deoarece s-a împotrivit energic luptătorul şi stâlpul Ortodoxiei, Sfântul Marcu Evghenicul. Aproape singur, sfântul a dezgolit punctele slabe ale eresului papal, a refuzat să semneze, a salvat Ortodoxia, a salvat elinismul. Papa Eugeniu al IV – lea a semnat „horos-ul” şi a cerut să afle ce a făcut Marcu. Când a aflat că principalul lui adversar a refuzat, a rostit faimoasa expresie: „aşadar, nu am făcut nimic”. Şi, cu siguranţă, serviciile papale l-ar fi ucis pe sfânt, dacă nu s-ar fi îngrijit de ocrotirea sa chiar împăratul. Când misiunea s-a întors în Cetate, poporul, stăruind cu tărie în credinţa ortodoxă a părinţilor, l-a cinstit pe stâlpul Ortodoxiei, pe Marcu Evghenicul, şi i-a dezaprobat zgomotos, insultându-i foarte dur pe „greco-latini”, pe ierarhii uniţi. În continuare, Marcu Evghenicul, scriind două enciclice împotriva „unirii cu nume mincinos”, pe care le-a adresat „creştinilor ortodocşi din tot pământul şi din insule”, a subliniat despre papofilii apostaţi: „…Trebuie fugit de ei cum fuge cineva de şarpe, ca de aceia care Îl cârciumăresc şi Îl neguţătoresc pe Hristos, sau poate ca de unii cu mult mai răi decât aceia” (N. Vasileiadis, «Μάρκος ο Ευγενικός και η ένωση των εκκλησιών» – „Marcu Evghenicul şi unirea Bisericilor”, pag. 164). Şi istoria i-a dat dreptate lui Marcu şi nu apostaţilor Visarioni şi Isidori. (Apostatul Visarion, pe care astăzi unii, în principal de origine pontică, încearcă să-l … reabiliteze, a trădat credinţa strămoşească, a trecut la papism, şi-a părăsit turma – era episcop de Trapezunt – cu puţin înainte de cucerire (1453), şi pentru serviciile sale faţă de papa „a fost cinstit” cu demnitatea de cardinal).
În perioada turcocraţiei, misionarii catolici nu au încetat să străbată romanitatea aflată în robie şi să-i constrângă pe cei înrobiţi să treacă la papism. Însemnări pe vechi biserici din Sifnos relatează: „1610. Francii (romano-catolicii) vor să ne treacă la credinţa lor”. „Franco-levantinii vor să ne frâncească, blestem francilor” („Antipapika”, F. Kontoglou, pag. 55). Desigur, îi judecă pe elini că s-a stins raza şi înţelepciunea lor. Le răspunde martiricul patriarh Chiril Lukaris (pe la 1630): „Noi, creştinii ortodocşi, dacă nu avem înţelepciunea dinafară (a lumii acesteia), avem prin harul lui Dumnezeu înţelepciunea lăuntrică şi duhovnicească, care împodobeşte credinţa noastră ortodoxă şi prin aceasta totdeauna suntem superiori latinilor în nevoinţe, în răbdare şi călire şi în a ridica crucea noastră şi a ne vărsa sângele nostru pentru credinţa şi iubirea noastră faţă de Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă ar fi împărăţit turcul în Francia zece ani, acolo n-ai mai fi găsit creştini. Dar în Elada, de trei sute de ani se află şi oamenii pătimesc rău şi sunt chinuiţi pentru a rămâne în credinţa lor, dar străluceşte credinţa lui Hristos şi taina bunei-cinstiri… ” (p. Theodoros Zisis, „Ne-am frâncit (catolicizat)”, p. 67). Sfântul Cosma Etolianul, dând dreptate spusei lui Notara despre turbanul turcesc, spunea: „La trei sute de ani după Învierea lui Hristos, ne-a trimis Dumnezeu pe Sfântul Constantin şi a întemeiat o împărăţie creştină. Şi au avut creştinii împărăţia 1150 de ani. Apoi, a ridicat-o Dumnezeu de la creştini şi l-a adus pe turc şi i-a dat-o spre binele nostru, şi o are turcul de 320 de ani. Şi de ce l-a adus Dumnezeu pe turc şi n-a adus alt neam? Pentru folosul nostru, pentru că celelalte neamuri (cele catolice) ne-ar fi vătămat în credinţă. Turcului, dacă-i dai bani, faci ce vrei”.(Episcopul Augustin Kantiotis, „Cosma Etolianul”, p. 154).
Toţi acei ortodocşi care au trecut la papism, mai târziu, la revoluţie, au dat dovadă de un comportament naţional inoportun. Istoricul Luptei – Filimon, scrie că „în clipa în care tot elinul din Europa şi din Asia se lupta, jertfindu-se pentru patria de obşte, comportamentul elinilor de dogmă apuseană (catolici) din insule prezenta semne reprobabile şi respingătoare”. Căutaţi să găsiţi incendiatori şi luptători pe mare din insula Syros. Nu există, pentru că proprietarii de nave din Syros erau catolici. „Foarte puţini s-au dovedit elini” – completează Spiridon Trikupis. Generalul Makrighiannis scrie în „Memoriile” sale despre cunoştinţa lui cu un călător francez pe nume „Malerbi”. Scrie luptătorul „Îmi spune: Un lucru vă va vătăma pe voi, capitolul religiei, care la voi ca idee este mult înrădăcinată”. Îi răspunde printre altele Makrighiannis: „Europa lucrează răutăţii… că fără virtute nici religia nu poate forma o societate… şi, realmente, dacă noi, elinii, am păstrat nepreţuita comoară sub opresiunea turcului, n-o vom părăsi acum, nici n-o vom dispreţui”. Generalul îl sfătuieşte să nu vorbească despre religie elinilor. Însă, „el a venit ca un catehet. S-a dus în eparhii şi a început din nou cateheza lui… Şi dacă nu s-ar fi cuminţit şi ar mai fi vorbit despre religie, i-ar fi rămas oasele în Elada şi atunci i-ar fi numit fiare pe elini – deoarece nu vor să-şi schimbe religia”. („Memorii”, ed. Zaharopoulos, p. 729 – 730).
Cât timp am fost sclavi, clerul şi poporul au urmat cu evlavie şi bărbăţie credinţa predată de părinţi. De când ne-am eliberat şi a început „importul luminilor, din panerele celor de alt neam (ale europenilor), în panerele elinilor” (Korais), a început din nou încercarea perfidă de înrobire a Ortodoxiei faţă de papism; încercare pe care şi-au asumat-o astăzi spre executare anumite capete „duhovniceşti” ale noastre, papolatrii, „nişte fricoşi care se îngrijesc doar de bunăstarea trupului şi de buna lor petrecere, sub egida stăpânitorilor veacului acestuia, dar indiferenţi faţă de credinţă, adevăr, mântuirea sufletului, faţă de tot ce este înalt, care îl face pe om din animal materialist şi trupesc adevărat fiu al lui Dumnezeu” (Kontoglou).
Patria noastră s-a făcut de râsul lumii. Pe de o parte, politicienii îngenunchiaţi, fricoşii reclamagiiai naţiunii turco-eline, iar pe de alta, „noii unionişti”, Visarionii de astăzi, care uneltesc căderea duhovnicească a poporului nostru. Câţi se împotrivesc… sunt fanatici, obscurantişti. „Indiferenţii şi oportuniştii, cei ce consideră Biserica lui Hristos ca pe o slujnică a scopurilor politice şi lumeşti seculare ne caracterizează drept fanatici şi obscurantişti, iar creştinii, prin prisma convingerii lor contemporane despre creştinism, ne privesc ca pe nişte înguşti la minte şi întârziaţi, atât de lipsiţi de cea mai înaltă virtute creştină a iubirii”. (Monahul Teoclit Dionisiatul, «ΟρθόδοξαΜελετήματα», ed. ΟρθόδοξοςΤύπος, p. 108).
„Ce-au păţit, ce s-au făcut”, vitejii, mărturisitorii? Vom îngădui să se piardă neamul elinilor „cel vechi ca vremea” şi să revină „desfoierea” – cum a numit dispariţia noastră istoricul neamului K. Paparrigopoulos? Unde sunt noii Marcu Evghenicul, ca să strige cu glas ca de tunet „nu semnez”!?
Natsios Dimitris – învăţător – Kilkis,
Sursa: Pelerin ortodox
