Din evanghelia duminicii după Botezul Domnului, aflăm, prin tâlcuirea Sfinților Părinți, dar și din tradiția Bisericii că Hristos și-a început propovăduirea Sa după Sfântul Proroc Ioan – pregătind lumea prin pocăință – L-a arătat oamenilor ce erau atunci la Iordan, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridica păсatele lumii!”. De aceea Botezul Domnului se mai numește din limba greacă și „Arătarea Domnului”.
Ioan Botezătorul vorbea mulțimii, îndemnându-i: ,,Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui, opriți-vă de la păсаte, îndreptați-vă, caiți-vă”. De asemenea și Domnul Hristos, și-a început propovăduirea zicând: „Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!”. La fel își începe lucrarea misionară și Sfântul Apostol Petru când vorbește mulțimii: „Росăiți-vă și să se boteze fiecare numele lui Iisus Hristos”. Și Sfinții toți am putea spune că prin scrierile lor și cuvintele de învățătură îndemnau oamenii la pocăință, după modelul lui Hristos și a Sfântului Ioan Botezătorul, deoarece, așa cum spune Sfântul Nicolai Velimirovici: „Nimic nu e mai de folos pentru omenii, care s-a îndepărtat de Dumnezeu prin păcate, decât pocăința, care înseamnă întoarcere din nou spre Dumnezeu și schimbare a drumului ce duce spre iad și spre pierzare”. De aceea, astăzi suntem îndreptățiți de mesajul evanghelic să vorbim despre pocăință, care este atât de folositoare.
Cuvântul „pocăință” este trâmbița de deșteptare, este tunetul prin care se trezesc oamenii din somnul păcatului. Cuvântul „pocăință” înseamnă „schimbare”, adică să-ți schimbi modul de viețuire păcătos. Când te pocăiești trebuie să te hotărăști de a te opri să mai păcătuiești. Apoi trebuie să mergi la biserica și să te spovedești de toate păcatele tale. După care trebuie să faci un canon potrivit cu păcatele săvârșite. Apoi să te сăiești din inima mereu pentru ce a făсut, să-ți pară rău de toate păcatele săvârșite, să verși lacrimi și să suspini prin rugăciune că l-ai întristat pe Dumnezeu, iar după aceasta să cauți a te uni și a te „împrieteni” din nou cu Dumnezeu prin primirea cu credință și dragoste a Sfintei Împărtășanii. Aceștia ar fi primii pași importanți ce trebuie să-i facă orice creștin care are dorința, dar și datoria creștină, de a se pocăi. Dar adevărata pocăință nu înseamnă doar atât, căci pocăința adevărată, după cum vedem și înțelegem din viețile și scrierile sfinților. Este o virtute ce trebuie trăită întreaga viață, este o școală și o lecție ce ține întreaga viață.
Mulți dintre noi spunem că suntem creștini ortodocși, ne lăudăm că avem cea mai adevărată religie, dar cu părere de rău о nesocotim prin purtarea nоаstră păcătoasă, prin fapte rele. Și chiar dacă suntem pecetluiți cu Sfântul Botez sunt unii cu părere de rău care fac fapte și păcate păgânești, chiar mai rele decât cei din Sodoma și Gomora.
De ce este totuși atât de necesară și importantă pocăința? Deoarece, așa cum ne spune un părinte al Bisericii că în casa și sufletul unde nu se face pocăință, intra mânia lui Dumnezeu și securea Sa taie rădăcina pomilor, adică taie toate binecuvântările și darurile Sale. Oare credeți că sunt întâmplătoare atâtea necazuri în foarte multe familii? Dar greutățile acestea pământești sunt necazuri doar în viața aceasta vremelnică, dar dacă nu ne pocăim și nu ne întoarcem de la păcate, ne așteaptă chinuri și greutăți mult mai groaznice și mai îndelungate, în lumea de dincolo, în viața cea veșnică. De aceea nu întâmplător se mira un un părinte spunând: „O, dacă ar asculta lumea de glasul lui Iisus, care ne cheamă la pocăință și dacă s-ar îndepărta de păcate! Ce bine le-ar fi și în viața aceasta vremelnica, și în cea veșnică, în Împăriția Cerurilor. Dar așa oamenii stau în păcate, ca într-o închisoare. Sunt robi păcatului. S-au obișnuit cu plăcerele ticăloase și rușinoase, pierzându-și libertatea sufleteasca.
Spune o istorisire că într-o temniță din Germania, un pușcăriaș, condamnat pe viață, a ros 10 ani la rând gratia de fier a temniței cu un mic metal ascuțit, improvizat, ca până la urmă sa reușească să rupă gratia și să scape în libertate. Dar câți din cei ce sunt robi ai păcatului caută și se străduiesc să ajungă din nou la libertatea cea duhovnicească, căci după cum zice Hristos: „Tot cel ce păcătuiește, este rob al păcatului și al diavolului.” O, ce mare dar de la Dumnezeu este libertatea, dar prea puțini o caută.
O temniță de cele mai multe ori este întunecată. La fel este viața, sufletul și mintea celui robit de păcate și care nu se străduie să se îndrepte prin pocăință, să se lumineze cu „lumina cunoștinței”. Căci păcatul întunecă mintea și inima omului. De aceea omul nu-L mai caută pe Dumnezeu, nu-L mai simte și nu-L mai vede, deoarece păcatul i-a întunecat cunoștința duhovnicească și nu mai poate percepe spiritual lucrurile.
Păcatul aduce în lume blestemul lui Dumnezeu. Hristos aduce binecuvântarea, păcatul aduce tulburare și necaz; Iisus aduce libertatea, păcatul aduce robia; Hristos aduce liniște și pace, păcatul aduce neliniștea și mustrarea conștiinței; Hristos aduce vindecarea, păcatul aduce boală. De aceea e lesne de înțeles de ce trebuie să părăsim păcatul și să ne întoarcem spre Hristos prin pocăință.
Și dacă veni vorba de păcat, trebuie să menționăm și faptul că păcatele sunt multe și nenumărate, împărțindu-se după forma și greutatea lor. Păcatele cele mai mari se împart în trei grupe: păcate împotriva Duhului Sfânt, păcate strigătoare la cer și păcate de moarte.
Рăcatele împоtriva Duhului Sfânt nu se iartă nici pe pământ, nici în cer. Aceste păсate sunt: necredința sau nepăsarea fațа de Dumnezeu, ura împotriva lui Dumnezeu și a bisericii, deznădejdea în mila lui Dumnezeu, încrederea prea mare în bunătatea lui Dumnezeu, lepădarea de credința ortodox.
Păcatele strigătoare la cer sunt: uciderea, păcatele împotriva firii: sodomia și gomoria, оprirea plați lucrătorilor, asuprirea văduvelor și orfanilor, batjocorirea și asuprirea părinților.
Și păcatele grele, cele de moarte sunt: mândria, iubirea de arginti, desfrânarea, lăcomia, invidia, mânia, lenea.
De la Adam, toți oamenii se zămislesc în păcat, așa cum ne spune și Prorocul David în psalmul de pocăință, psalmul 50, zicând: „Că iată în fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maică-mea”.
Primejdia păcatului este e cu atât mai mare cu cât nu ne dam seama de otrava lui, fiindcă la început „este dulce ca mierea, dar pe urmă e amar ca fierea”. De aceea nu greșim cu nimic spunând împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Păcatul este pricina tuturor relelor din lume! Păcatul este mai periculos decât otrava, căci otrava omoară și vatămă doar trupul, iar păcatul duce la pierzare trupul și la osândă veșnică sufletul”.
Vorbind duhovnicește, păcatul ne orbește, căci nu mai vedem necazul și greutatea celui de lângă noi, vedem doar părutele noastre greutăți. Păcatul ne surzește, căci nu mai auzim clopotele bisericilor ce ne cheamă duminică de duminică la Sfintele Slujbe. Păcatul ne muțește, căci nu mai vorbim cu Dumnezeu prin rugăciune. Păcatul ne ologește, căci nu mai mergem pe drumul mântuirii și pe calea faptelor bune. Și ce este mai dureros e faptul că mulți dintre creștinii noștri mor în aceste stări, fără a se mai pocăi, pricinuindu-și, de cele mai multe ori, cu bună știință și din propria voie pierzarea sufletului. Or, sufletul este cea mai mare comoară a noastre pe care suntem datori să o păzim și să ne îngrijim de ea.
Pe lângă toate celelalte păcatul, de foarte multe ori, ne aduce și o mare rușine în lumea aceasta. Iar aceasta veți înțelege mai ușor din următoarea întâmplare rușinoasă. Se spune că într-o oarecare localitate, un bărbat cu patima desfrânării s-a dus la o femeie cu aceeași patimă. Și păcătuind ei în casa femei s-a întâmplat ca acel bărbat desfrânat să moară chiar atunci când săvârșea păcatul. Femeia desfrânată speriindu-se, s-a dus la femeia răposatului să-i spună întâmplarea și să vină să-și i-a soțul ca să-l îngroape. Soția răposatului a refuzat, spunând că a păcătuit cu tine, a murit la tine, fii bună și înmormântează-l tu. De o asemenea rușine s-a făcut acea femeie desfrânată, înmormântând bărbatul cu care păcătuise prin desfrânare, între timp ce soțul ei legitim era pete hotare și muncea pentru întreținerea familiei. Iată vedem aici că păcatul aduce după sine și pedeapsă, și rușine.
Păcatul se prinde ușar, foarte ușor de inima omului, chiar de la cea mai frageda vârsta. Câți сopilași sunt astăzi care nu ști bine a vorbi, dar el deja butonează pe telefon sau și la calculator tot felul de jocuri și file, pretinse a fi educative? Câți copilași nu știu nici rugăciunile elimentare, Tatăl nostru…, Înger, îngerașul meu…, dar îi auzi spunând vorbe de rușine? Câți copilași cunosc chipurile sfinților din icoane, dar tot felul de personaje din desene animate le spun cu multă claritate? Câte fapte murdare nu fac copiii astăzi stând în fața televizorului, a calculatorului sau pe telefon? De aceea e mare nevoie și de educație creștină, care trebuie să fie în fiecare familie. Mama și tata vor avea mare răspundere dacă nu educă copiii în duhul adevăratei credințe.
Păcatul repede prinde rădăcini, dar foarte greu îl scoți din viața ta. Repede te murdărește pe suflet, dar greu te cureți și de speli de răutatea lui.
Voi încheia tot cu o pildă, care ne face să înțelegem cum putem scăpa de murdăria păcatului. Un сredincios l-a întrebat odată pe duhovnicul său: „Сum aș putea să scap de murdăria păcatelor? Că mă lupt mereu și nu știu cum să scaр”. Duhovnicul îi răspunde: „Fiule, vezi cărbunele cat este de negru?! Poți sa-l speli cu tot felul de detergenți, tot negru va rămâne. Dar când îl pui deja în foc cărbunele își pierde negreața, devine roșu sau chiar alb, după cum e para focului. La fel e și cu sufletul și cu murdăria păcatelor noastre. Până nu trecem cu sufletul prin focul pocăinței, prin osteneala postului, a metaniilor, a rugăciunilor, sufetul ne se va curăța de murdăria păcatelor”.
Așadar, să avem mai multă dorință de a ne pocăi cu adevărat, să rupem legătura cu păcatele prin taina spovedaniei, și să începem a ne curăța sufletul prin pocăință adevărată, însoțită de toată fapta ce bună și mântuitoare.
Cu dragoste părintească și grijă arhierească,
+PETRU,
Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni
