În Biserică, în chip tainic ne unim cu Sfânta Treime în Duhul Sfânt, prin ascultare de bunăvoie a Sfintelor Slujbe. În felul acesta voia proprie se identifică cu voia dumnezeiască. Astfel, omul se face sălaş al Duhului Sfânt, purtător de Hristos, biserică a lui Dumnezeu și devine om adevărat. Lepădând voia cea plină de egoism, omul se smereşte, se jertfeşte, îşi ciopleşte Ego-ul, iese din individualism şi din iubirea de sine înspre dragostea lui Dumnezeu. Iubind liber, din toată inima şi din tot sufletul ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, te faci casnicul Lui. Când Îl iubeşte cu uşurinţă, nesilit, devii un fiu cuminte şi ascultător al Bisericii.
În viaţa duhovnicească temelia este nesilnicia. Dacă putem spune aşa, Dumnezeu are o „neputinţă”. Nu poate să subjuge făptura Sa, să o anuleze, să o stăpânească, să o tiranizeze. El însuşi i-a dat libertatea de voinţă, chiar şi în a-L tăgădui. Aşadar nu o poate sili să-L iubească. Omul este chemat să experieze el însuşi străpungerea, ardoarea, iubirea faţă de Cel Care mai întâi l-a iubit. Este învederat faptul că nu ştim să ne bucurăm de libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, începem ceva şi curând abandonăm. Ne temem a-I dărui Domnului întreaga viaţă pentru a face cu ea ce voieşte iubirea Lui. Adeseori aceste porniri ale noastre sunt însoţite de multe socoteli şi gânduri. Ne lăsăm târâţi de amânările pe ca ni le insuflă diavolul. Este vremea să conștientizăm că nu sunt deloc de folos tărăgănelile.
Monahul Moise Aghioritul,
Omorârea patimilor
