Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Este un proces care ne aduce libertate, adevărat fiind că „iertând altuia, nouă ne iertăm”. Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea. Atunci când nu iertăm, păstram mânie ascunsă în „ţinerea de minte a răului”, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele.
A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.
Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Ne vindecă, ne dă pacea, ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.
Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra”, uneori chiar nu putem ierta.
Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.
Dna Andreea Hefco,
medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie
Sursa: Gânduri din Ierusalim