Idealul fiecărui creştin pe pămînt este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieţii veşnice. Mântuirea, după învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Bisericii Ortodoxe, se dobândeşte prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor. Orice creştin care doreşte să se mântuiască trebuie să săvârşească aceste trei condiţii: să aibă credinţă dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfânt, care se dă tuturor prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfînta Evanghelie. Fără aceste trei condiţii obligatorii, nu este mântuire.
Aceasta este mântuirea pe calea poruncilor, comună şi obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu şi doresc să moştenească viaţa veşnică. Dar mai este şi o altă cale de mântuire, mult mai grea, anume calea desăvîrşirii creştine, pe care au mers toţi sfinţii, apostolii, mucenicii, ierarhii şi cuvioşii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfînta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaştrii, văduvele, creştinii care au o chemare specială de la Dumnezeu şi o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrînare, metanii, lacrimi şi sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfinţeniei, a îndumnezeirii şi a unirii mistice cu Hristos.
Pentru a înţelege mai bine cele două căi de mîntuire, să vă reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi.
Un tînăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos şi L-a întrebat: Învăţătorule bun, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voieşti să intri în viaţă, păzeşte poruncile! Şi îi aminteşte cîteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrînat, să nu furi, să nu mărturiseşti strîmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Însă tînărul era un om credincios şi corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).
Acestea sunt câteva din poruncile principale care asigură mântuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Şi tânărul din Evanghelie le păzea cu sfinţenie. Oare câţi tineri de astăzi mai împlinesc cu atâta credinţă poruncile lui Dumnezeu? Câţi dintre fiii şi fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara şi dimineaţa, se păzesc de beţie şi desfrâu?
Dar tânărul din Evanghelie nu era mulţumit sufleteşte. El simţea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viaţă mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: „Ce îmi mai lipseşte?” Până aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvîrşirii, a urcuşului duhovnicesc spre Hristos, care nu este uşor de străbătut.
Şi iată ce i-a răspuns Mîntuitorul Hristos: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tânărului care dorea desăvârşirea: să se lepede de cele materiale, prin împărţirea averii la săraci şi să urmeze lui Hristos.
Fără o naştere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi şi de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieţi noi în Hristos. Câţi oameni nu sunt săraci în lume, şi chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gândul mândriei, al slavei deşarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al lenevirii şi mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie şi de patimile ascunse din minte şi inimă, nu poate face voia lui Hristos. Printre aceştia se numără şi tânărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-şi dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.
Păzirea poruncilor Legii, unită cu credinţa dreaptă în Hristos, aduc mântuirea omului, dar nu-l fac desăvârşit. Cel mai sigur se realizează desăvârşirea recomandată de Hristos în Sfânta Evanghelie de astăzi, în cadrul vieţii monahale. Întrucât această Evanghelie este singura care stă la baza întemeierii monahismului creştin, idealul de desăvîrşire în credinţă, în rugăciune şi dragoste se realizează mai ales în cinul monahal. Oare călugării nu renunţă de bună voie la avere, la cinste, la familie, la toată libertatea vieţii pămînteşti şi, prin cele trei voturi monahale ascultare, sărăcie de bună voie şi curăţie nu îşi închină trupul şi sufletul slujirii lui Hristos până la moarte? Călugării au făcut dintotdeauna cele mai mari eforturi şi jertfe pentru desăvârşire.
Dar şi în familie se poate duce o viaţă creştină, înaltă, sfântă, dăruită lui Hristos. Oare ce sunt acele mame sfinte, cu copii mulţi, crescuţi în rugăciune şi bucurie, dacă nu nişte femei desăvârşite în răbdare şi iubire? Ce sunt acei credincioşi cu viaţă curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie şi văduvie neîntinată prin sate şi oraşe? Apoi, câţi creştini ascunşi nu trăiesc în lume plini de sfinţenie, de pace, de milă, arzând de dragostea lui Dumnezeu?
Să păstrăm cu râvnă evlavia şi exemplul personal al părinţilor noştri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor şi sfinţilor noştri. Astăzi este desăvîrşit cel ce se roagă neîncetat, cel ce este împăcat cu toţi oamenii, cel ce miluieşte, se smereşte şi se jertfeşte pentru apărarea dreptei credinţe, pentru bunăcreşterea copiilor şi pentru mîntuirea tuturor în Hristos.
Să-L rugăm dar pe Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii, să ne ajute tuturor pe calea desăvîrşirii în dragoste, în credinţă şi în rugăciune.
Arhim. Cleopa Ilie,
Predici la duminicile de peste an
