Joia Mare, seara. Hristos petrecea cu ucenicii Săi ultimele clipe înainte de răstignirea Sa. I-a înştiinţat cu mare durere în inimă că unul dintre ei ÎI va vinde, ÎI va trăda (Ioan 13, 21) şi în continuare i-a luat împreună şi au urcat pentru ultima oară pe Muntele Măslinilor (Matei 26, 30).
Pe drum fiind, S-a oprit şi S-a aşezat, şi le-a vorbit pentru ultima oară, lăsându-le cele din urmă sfaturi (Ioan14, 15, 16). Sfârşind, le-a zis: Iată, vine ceasul şi a şi venit ca voi să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine (Ioan 16, 32-33).
Ucenicii Săi s-au tulburat. ÎI pierdeau pe învăţătorul lor, sprijinul lor şi se simţeau în aer. Dar Domnul imediat a făcut o „mişcare” care le-a dat speranţă. Şi-a ridicat ochii către cer (Ioan 17, 1). Era ca şi cum le-ar fi spus: „Acolo, sus, la Tatăl să aveţi toată nădejdea voastră.” Şi astfel, cu ochii ridicaţi la cer, a început să Se roage pentru ei. Era prima oară când îl vedeau pe învăţătorul lor, în întuneric şi sub lumina făcliilor, rugându-Se special pentru ei. Probabil că au îngenuncheat şi aşa, îngenuncheaţi, au ascultat rugăciunea Sa.
În rugăciunea Sa a spus: Tată (Ioan 17, 1)… Eu pentru aceştia Mă rog, nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt (Ioan 17, 9). Desigur, toţi oamenii sunt ai lui Dumnezeu, însă ucenicii Săi erau în mod special ai Săi, deoarece în scurt timp urmau să lucreze pentru El. Şi toţi care lucrează pentru El (şi arhiereii şi preoţii şi ceilalţi) sunt, de asemenea, în mod special ai Săi. Şi I-a cerut lui Dumnezeu-Tatăl ca pe toţi aceştia să-i păzească, pentru ca lucrarea lor să se împlinească. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat (Ioan 17, l). În continuare a cerut ca toţi ucenicii Săi să fie uniţi între ei: Ca ei să fie una aşa cum suntem Noi (Ioan 17,11). Însă Domnul este nedespărţit de Tatăl Său, aşa că nedespărţiţi ar trebui să fie neîncetat şi ucenicii Săi în această lume. Aceeaşi unire, zice Hristos, s-o aibă între ei şi urmaşii lor, arhiereii şi preoţii.
Domnul S-a rugat şi pentru dragoste dintre toți oamenii. Dar nu numai pentru ei (pentru ucenici) Mă rog, ci şi pentru cei care prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toţi să fie una (şi clerici şi laici), precum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi (Ioan 17, 20-21). Şi continuă: Ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan 17, 21), înţelegând prin asta că motivul cel bun care ar putea să-l facă pe un necredincios să creadă nu sunt minunile, ci dragostea dintre mădularele Bisericii și credincioșii ei. Adică să-i vadă pe clerici şi pe laici strâns uniţi, nedespărţiţi, în armonie, precum este Hristos cu Tatăl!
Lucru care înseamnă că o astfel de dragoste lucrează în conştiinţa necredinciosului mult mai tare decât lucrează o minune, aşa încât dragostea aceasta este superioară minunii.
Fie ca o astfel de dragoste, de unitate, să stăpânească întotdeauna în Biserica noastră, pentru bucuria lui Iisus cel răstignit!
Pr. Vasilios Bacalanis
