Pe zi ce trece, tot mai mult mă confrunt cu sentimentul că lumea se mişcă într-o altă direcţie, pierzându-şi elasticitatea, voioşia, bucuria de a trăi. Lumea parcă şi-a pierdut pacea. Deşi stau ceasuri întregi nemişcaţi în faţa ecranelor de tot felul încă din primii ani de viaţă, copiii şi adolescenţii sunt mai irascibili şi mai neliniştiţi în zilele noastre decât oricând altcâdva în istorie.
Asistăm astfel la o deraiere fără precedent a umanităţii de la sensurile ei, de la modurile ei fundamentale de a fi. Copiii nu mai ştiu să se joace, adolescenţii să zâmbească, să spună ceva frumos sau să scrie o poezie, de curăţie morală nici nu mai vorbim! Adulţii nu mai găsesc timp să-şi asculte sau să-şi îmbrăţişeze copiii, sau să-şi spună o vorbă bună unii altora, iar bătrânii, uitaţi în faţa televizoarelor, parcă nu mai ştiu să vorbească şi să simtă altceva decât ceea ce văd acolo.
Societatea noastră industrializată a ajuns în punctul în care, pentru a defini o societate cu adevărat liberă, nu mai putem folosi termenii tradiţionali din sfera politicii economice şi libertăţii spirituale. Apărând astfel termenii de: libertate economică, libertate politică şi libertate spirituală. Într-un asemenea contex şi noul expert LGBT la ONU, tailandezul Vitit Mountarbhorn, a zis următoarele: „există drepturi absolute și drepturi care nu sunt absolute. De exemplu libertatea de exprimare și libertatea religioasă nu sunt drepturi absolute și pot fi restrânse dacă e necesar”, şi că libertatea religioasă ,,nu este absolută” trebuie restrănsă dacă se opune homosexualităţii. Aceste afirmaţii la adresa credinţiei noastre constituie un argument de susţinere a libertăţii homosexuale. Pentru el credinţa ortodoxă şi familia creştină constituie o piedică în calea manipulării şi a controlului individului. Aceasta a observant-o sociologii şi psihologii din anii interbelici. Wilhelm Reich chiar teoretizează acest fapt în cărţile sale, mai ales în volumele ,,Revoluţia sexuală” (1945) şi ,,Psihologia de masă a fascismului” (1946), afirmând că atât timp cât familia şi credinţa oamenilor vor fi puternice, individul nu va putea fi controlat deplin. De aceea, politicile publice cu toate drepturile ei, încearcă să submineze autoritatea patriarhală a tatălui, să favorizeze angajarea şi cariera femeii, pentru a o îndepărta de creşterea copilului şi de familie. Iar copilul şi adolescentul trebuie atras în vâltoarea experienţelor sexuale de la o vârstă cât mai fragedă, ca să-l facă să se revolte împotriva părinţilor, percepuţi ca ,,asupritori”. În acest context, atâta timp cât Dumnezeu este scos din calcul, omul se trezeşte descoperit în faţa unui stat totalitar, care, sub diverse pretexte ,,democratice”, se transformă pe sine însuşi în dumnezeu, declarând totul – resursele material, oamenii şi zidirile lor – ca fiind proprietatea sa. Astăzi însă, din păcate, aceleaşi idei, mai frumos împachetate, au ajuns să pună stăpânire din nou pe minţile oamenilor. Confuzia şi haosul se răspândesc cu repeziciune epidemică, iar lumea şi-a pierdut pacea. Aproape întreaga mass-media, şcoala, legile, pas cu pas toate se aliniază gândirii secularizate, profund atee sau antihristice. Nu contează că sunt contrare logicii bunului simţ, experienţei comune a oamenilor de când e lumea, năzuinţelor celor mai profunde ale finitei umane.
Prin libertatea religioasă care se declară că nu este absolută, se umăreşte: crearea unui ,,om nou”, total dezumanizat,uşor de manupulat şi întru totul supus. Acesta este viitorul pregătit omului în societatea post-creştină de către corectitudinea politică: un om inconştient şi în ultimă instant inexistent, epitome al unei utopii de coşmar. Omul modern a pus, iată, în inima lui şi în inima cetăţii lui viţelul de aur – ,,pofta trupului şi trufia vieţii”.
Dogmele creştine sunt adevăruri formulate în urma lucrării credinţei în oameni. Ele sunt formulări definitorii rezultate din experienţa harului în credinţa şi faptele sfinţilor. Este de reţinut că omul se mântuieşte în urma a trei condiţii: credinţă, fapte bune şi har. Acestea se intercondiţionează reciproc, se întreţin una pe alta. Faptele bune se bazează pe credinţă, iar harul le întreţine pe ambele în lucrare. Fapta bună şi credinţa atrag harul în viaţa omului, iar harul întăreşte credinţa. Credinţa se verifică doar prin curăţie, numai cel ce se despătimeşte vede în credinţă un argument al celor nevăzute. Ortodoxia este credinţa mântuitoare, în centrul căreia se află adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ne‑a fost descoperit de Dumnezeu prin profeţi. Ea este credinţa pecetluită cu sânge de mucenicii celor două milenii de creştinism, dar şi de cei care‑şi jertfesc viaţa pentru Hristos în timpul nostru.
Preasfinţitul PETRU
Episcop de Ungheni şi Nisporeni
