Sfinţii Părinţi spun că singură smerenia poate mântui pe om şi singură mândria este de ajuns pentru a duce pe om în întunerecul iadului.
Iar biruinţa asupra întregului complex al patimilor reprezintă aflarea fiinţării asemenea lui Dumnezeu.
Toate patimile se îmbracă neapărat într-o anume formă văzută sau gândită, una care se poate închipui. În rugăciunea fierbinte de pocăinţă duhul creştinului se sustrage de la închipuirea lucrurilor văzute şi a conceptelor gândite.
Sustragerea minţii de la toate formele vizuale şi gândite se practică şi în alte culturi ascetice, însă în „întunerecul sustragerii” ca atare, sufletul nu întâlneşte pe Dumnezeul Cel Viu, dacă rugăciunea se săvârşeşte fără cuvenita cunoaştere a păcatului şi fără o sinceră pocăinţă, care vine de fapt de la Dumnezeu prin harul pocăinţei care se dă celor ce îl doresc.
Este totuşi cu putinţă a ajunge la o oarecare odihnă – o liniştire de la vârtejul caleidoscopic al vieţii de toate zilele, însă aceasta nu este de ajuns. Numai ortodoxia, prin harul pocăinței, poate să-I dea omului învierea și fără de înviere omul rămâne pururea neîmplinit.
Sursa: O chilie athonită
