Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre cerul.
Majoritatea tinerilor se căsătoresc, necunoscînd mare lucru ce înseamnă ca atare taina cununiei. De aceea și vedem cum doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s-ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sînt nimic altceva decît un zero. Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sînt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sînt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decît o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria.
Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gîndească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sînt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adînc. Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor.
De la o anumită vîrstă, cu atît mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întîrzierea este o primejdie ucigătoare de suflet.
Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrîndu-se şi aruncîndu-şi banii pe excursii şi luxuri. N-ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună.
Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7).
De asemenea, păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plîngăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi”. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi. Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.
Arhimandritul Emilian Simonopetritul
