Nu puține sunt dățile când, fără o lucrare trupească, trupul se istovește. Din aceasta se vede strânsa legătură dintre suflet și trup, ipostaza psihosomatică a omului. Gândurile, deși se săvârșește o lucrare duhovnicească curată, pot deveni pricina unei osteneli care să istovească trupul, făcându-l inactiv pentru orice altă lucrare. Fiecare om, ca și chip al lui Dumnezeu, are posibilitatea să facă felurite, multe și grabnice gânduri. Mintea se poate umple cu gânduri sau să insiste asupra unui gând, însă nu este cu putință să rămână goală de gânduri. Preocuparea cu ele devine, de multe ori, obositoare și pricină de tulburare, precum și încercarea de a nu avea gânduri.De pildă, dacă o cameră închisă cu o atmosferă urât mirositoare nu se poate curăța, fără numai dacă i se deschid ferestrele ca să intre aerul curat, tot astfel și gândurile urâte pot să aducă liniștea în suflet, dacă sunt înlocuite cu gânduri bune și rugăciunea minții.
Tradiția ortodoxă, așa cum am primit-o de la părinții mai vechi și contemporani, ne spune că esența vieții duhovnicești și toată educația terapeutică constă în trezvia asupra gândurilor. Pentru că de aici izvorăsc dorințele rele și bune, păcatul ca depărtare de Dumnezeu și sfințenia ca dorință de unire cu Dumnezeu.
Noi, creștinii contemporani, clerici și mireni, ignorăm această dinamică a tradiției noastre, din care pricină ne chinuim în străduința de a nu face păcatul sau în străduința de a alunga gândurile în felul care seamănă cu „lovituri în aer”.
În ultimă analiză, dacă nevoința noastră se face cu dispoziția negativă față de păcat, fără depunerea unei strădanii pentru o legătură pozitivă cu Dumnezeu, aceasta va aduce mai degrabă oboseală, decât odihnă. Adică, mai ușor se alungă păcatul prin a pune accent pe rugăciune – ca întâlnire cu Hristos -, pe studiu – ca posibilitate de cunoaștere – și pe toată nevoința ascetică – ca pricină de a ne desfăta de dragostea lui Dumnezeu, decât prin a ne lupta corp la corp cu păcatul, fie el ca gânduri, fie ca dorință, fie ca faptă.
Epoca noastră, cu toate înlesnirile ei, se caracterizează prin oboseală psihică. Chiar și odihna obosește… Să nu ni se facă viața duhovnicească încă o greutate, în loc să ni se facă mijloc de o adevărată odihnă, reînnoire și viață.
Biserica noastră cunoaște modul de a dobândi această adevărată experimentare a noii vieți. S-o învățăm prin studiul Sfinților Părinți și să ucenicim „la picioarele” Părinților contemporani care o cunosc prin faptă. Atunci ne vom bucura de darul de a trăi cineva creștinește, să ne odihnim în mijlocul oboselii vieții și să ne desfătăm de frumusețea prezenței Domnului și Dumnezeului nostru înlăuntrul nostru.
Părintele Andrei Agatokleus
