Gândurile pe care ni le aduce diavolul, chiar şi acelea pe care le aduce ca trăiri în inimă, ca simţăminte, sunt goale, sunt fără substanţă. De aceea, dacă reuşim să nu le permitem să se aşeze în noi, sunt ca inexistente. Sunt fum şi dispar. Poate că unii au şi făcut această experienţă. Când îţi aduce diavolul gândul de mândrie şi nu îi dai nici o importanţă, nu îi faci cinstea de a-i da atenţie, atunci se vede goliciunea sau lipsa de ipostas a gândului aceluia. Dacă i-ai fi dat importanţă şi diavolul ar fi avut de unde să se prindă de tine, te-ai fi aprins. Altfel, eşti liber şi nu simţi nimic. Acelaşi lucru se întâmplă când diavolul îţi aduce frici, timiditate sau gânduri hulitoare.
Sunt unii care, chiar şi fără să vrea, au gânduri hulitoare. Diavolul poate să facă chiar şi acest lucru. Unui om întru toate cu frică de Dumnezeu, atent la toate, fără să îl întrebe, diavolul îi pune astfel de gânduri. Oamenii aceştia suferă foarte mult, deoarece, în sinea lor, nu au niciun fel de astfel de intenţie sau dispoziţie să gândească sau să zică lucruri hulitoare despre Dumnezeu. Starea aceasta continuă şi ei suferă foarte mult, deoarece nu ştiu cum să acţioneze într-o astfel de situaţie. Dacă, deci, nu le dai nici o importanţă, încet, încet, aceste gânduri vor dispărea.
Vrăjmaşul poate, de asemenea, să-ţi aducă o temere, o frică şi să te pună să gândeşti rău, să aşeze răul în mintea ta: „Acum că plec la drum, dacă mă calcă o maşină?” sau „La noapte, dacă vine un răufăcător şi mă omoară?” Sau când un apropiat al tău a întârziat acasă şi de îndată începe stresul. Treci printr-un adevărat martiriu, deşi poate că a întârziat deoarece i s-a întâmplat un lucru bun sau cască gura pe undeva. Totuşi nu i se întâmplă nimic, deşi tu treci prin chinuri.
Desigur, în principiu, acestea sunt omeneşti. Dar de ce se foloseşte diavolul? Se foloseşte de cele omeneşti, de slăbiciunea omenească şi de nimic altceva. Omul care are încredere în Dumnezeu şi le vede pe toate prin providenţa lui Dumnezeu aruncă aceste gânduri ca pe nimicuri.
Au existat şi există şi astăzi asceţi, pustnici, oameni duhovniceşti, care cu o suflare numai îl alungă pe diavol. Când acesta vrea să pună astfel de gânduri în mintea oamenilor sau vreo ispită, ei au puterea, cu o mişcare a capului, să le alunge.
Începătorul, însă, cel fără experienţă, nu poate să se confrunte aşa cu diavolul şi să o scoată la capăt. Să fim clari, nu poţi să o scoţi la capăt într-o confruntare directă.
Diavolul are tertipurile lui şi, deoarece începătorul, lipsit fiind de experienţă, are slăbiciunile lui, o ferestruică aici, alta acolo, un mâner aici, altul acolo, se oferă uşor diavolului. Cel mai bun lucru pe care-l poate face începătorul este nici să nu spună bună ziua diavolului. Vrea să-ţi spună ceva sau vrea să-ţi pună în minte ceva, tu să nu-i dai niciun fel de atenţie.
Să vă dau un exemplu: „Stăm doi oameni într-o cameră şi discutăm. Vine un vizitator nedorit şi bate la uşă – nedorit în sensul că vrea să ne facă ceva rău. Noi tăcem ca şi când nu am fi acolo, iar acela bate la uşă continuu şi strigă. Cât va batea? Trebuie să fie nebun ca să bată la nesfârşit. Şi chiar şi nebunul va obosi. Vorbeşti cu o masă.
Cât vei vorbi? Trebuie să existe un răspuns, o reacţie. Vizitatorul nedorit va striga până la un moment dat şi apoi se va ridica şi va pleca. Dacă însă te duci la uşi şi începi să îi vorbeşti: „De ce strigi? Pleacă! Nu mă deranja!”, evident că nu va pleca. Dacă îi mai şi deschizi puţin uşa, iar acela e mai puternic ca tine – diavolul chiar este mai puternic decât omul slab – atunci va intra înăuntru. Mai scoate-l afară după aceea dacă poţi! Cum vei scăpa? Ţine uşa închisă, întrerupe discuţia cu cel din casă şi nu te mişca. După un timp, vizitatorul nedorit va pleca.
Arhimandritul Simeon Kraiopoulos
Despre patimi şi rugăciunea minţii