Lumânările trebuie să fie din ceară curată de albine. Și asta nu întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsa de ea, ca și mierea de alt fel, constituie astfel materia cea mai curata, cea mai pură. În felul acesta aducem lui Dumnezeu ofrandă curată, neatinsă de umbra vreunei patimi. Timpurile grele prin care am trecut ne-au determinat și a intrat deja într-o obișnuință, să facem lumânări nu numai din ceara curata, ci și din alte materiale, precum parafina. Acum putem reveni la lumânările din ceara curata de albine, pentru ca darul nostru adus lui Dumnezeu să fie nu neapărat scump, ci el trebuie să fie însă de cea mai bună calitate. Așa cum pe prietenii noștri nu-i vom cuceri cu mulțimea darurilor de calitate proastă, ci cu calitatea darului, tot așa, darul față de Dumnezeu, nu poate fi decât din ce avem noi mai bun, mai curat, mai frumos. Numai văzând cât de frumos arde o lumânare din ceară curată, cât de liniștit și curat, vom înțelege diferența și vom aprecia calitatea acesteia. Râvna și atenția ce o avem la procurarea și folosirea unei lumânări, arată și ea măsura credinței noastre și dragostea noastră pentru Dumnezeu.
Despre lumânare se vorbește și în Sfânta Scriptură. Vom reda doar câteva mărturii în această privință.
Psalmistul David zice: „Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumina cărărilor mele.” (Psalmii 98, 105).
În Vechiul Testament este indicată folosirea lumânărilor cu ocazia riturilor mortuare, întrucât în concepția iudaică luminile și flăcările simbolizează sufletul, căci „suflarea omului este o lumină a Domnului” (Pilde 20, 27). La moartea cuiva, timp de șase zile, se aprind lumânări după un anumit ritual.
În timpul Macabeilor, evreii aprindeau lumânări pentru cei ce au căzut în luptă: „Și au dat foc porților, și au vărsat sânge nevinovat și ne-am rugat Domnului, și ne-a ascultat și am adus jertfă și făină de grâu, și am aprins lumini și am pus pâini înainte.” (II Macabei 1, 8).
Folosirea lumânărilor în cult este exprimată și în prima carte a Macabeilor: „Și au tămâiat pe jertfelnic și au aprins lumânările cele de pe sfeșnic și luminau în templul Domnului.” (I Macabei 4, 50).
Folosirea lumânărilor în cult reiese și din canonul 71 Apostolic: „Dacă vreun cleric sau laic ar fura din Sfânta Biserică ceară sau untdelemn, să se afurisească și să întoarcă încincit împreună cu ceea ce a luat”.
Vedem așadar, din cele expuse foarte succint, atât din Sfânta Scriptură, cât și din canoane sau din învățăturile Sfinților Părinți, necesitatea de a folosi în cult, dar și în practica personală de rugăciune, care este un modest mijloc, dar sigur în același timp, care ne apropie de Dumnezeu.
Preotul Ștefan Rîmbu
