Ca să tămăduiască rănile femeii samarinence, Domnul Se smereşte pe Sine înaintea ei cerându-i apă. El o reaşază astfel în cinstea din care căzuse şi o pregăteşte să primească cunoaşterea adevărului Său. La fel face tot omul cu adevărat duhovnicesc atunci când vrea să-l ajute şi să-l folosească pe aproapele său: se pune pe sine mai prejos de acesta, pretinzând că are nevoie de ajutorul lui, şi astfel, cinstindu-l pe celălalt ca pe binefăcătorul său, surpă peretele din mijloc al despărtiturii.
Cu adevărat, mare a fost uimirea femeii samarinence atunci când L-a întâlnit pe Dumnezeu întrupat: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.”
Atât de mult îi dispreţuiau şi îi urau iudeii pe samarineni, încât nu voiau nici măcar să se atingă de vreun lucru ce fusese mai înainte atins de aceştia. Pentru ei, samarinenii erau închinători la idoli, popor necurat care lepădase adevărata tradiţie religioasă a strămoşilor. Înveninaţi de atitudinea ostilă a evreilor, samarinenii răspundeau la rândul lor cu duşmănie.
Ne putem, aşadar, închipui cât de uimită trebuie să fi fost femeia atunci când acest iudeu, pe care îl recunoştea cu uşurinţă după vorbă şi după îmbrăcăminte, a binevoit să-i vorbească şi chiar să-i ceară apă. De fapt, fiecare întâlnire a omului cu Dumnezeu este o surpriză. Dar cea mai mare surpriză ne aşteaptă pe toţi la Judecata de Apoi, atât pe cei drepţi, cât şi pe cei păcătoşi. Drepţii se vor minuna pentru că, în smerenia lor, nu s-au socotit niciodată vrednici de mila Domnului; păcătoşii, dimpotrivă, vor aştepta să fie mântuiţi şi, în schimb, vor fi mustraţi de Dumnezeu.
Văzând nedumerirea femeii, Domnul îi răspunde cu mare delicateţe: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”.
În Vechiul Testament, în Cartea Prorocului Isaia, apa cea vie Îl preînchipuie pe Duhul Sfânt pe Care Mesia avea să-L aducă pe pământ odată cu venirea Sa în lume.
Cu câtă delicateţe Se poartă Domnul cu femeia samarineancă, vorbind despre Sine la persoana a treia! Cu răbdare şi delicateţe, Iisus continuă să lumineze cugetul femeii samarinence spre înţelegerea tainei Sale: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.”
Aici Domnul Se arată îngăduitor faţă de naivitatea femeii, coborându-Se la nivelul înţelegerii ei fireşti, ca să trezească în ea setea după apa cea vie a Duhului. Dacă vom bea cu dorire din această apă, viaţa cea fără de sfârşit a lui Dumnezeu ne va astâmpăra setea de veşnicie.
Când citim Sfânta Evanghelie simţim de multe ori energia dumnezeiască a cuvântului lui Dumnezeu şi intuim profunzimea necuprinsă a adevărului pe care îl ascunde, dar pentru că suntem încă pământeşti nu putem pătrunde în tainele înţelesului său adânc. Înţelegerea noastră nu depăşeşte nivelul intelectual, sufletesc sau psihologic, în timp ce adevărul cuvântului dumnezeiesc cuprinde negrăita taină a vieţii veşnice în Hristos.
Să luăm aminte la chipul în care Domnul îşi împlineşte scopul mântuitor cu femeia samarineancă. Deşi dorinţa Lui fierbinte este să o mântuiască, totuşi, pe parcursul întregului dialog cu ea, El niciodată nu o sileşte, nici nu încearcă să-i impună voia Lui cea sfântă. Se poartă cu ea cu multă blândeţe, lăsându-i mereu libertatea de a primi sau nu darul Său. O cinsteşte chiar şi atunci când o mustră pentru viaţa ei cea păcătoasă.
Atunci când și noi vorbim cu cineva despre adevăr, se cuvine mai întâi să recunoaştem şi să cinstim fărâma de adevăr pe care acesta o poartă înlăuntrul său. Sfântul Siluan ne sfătuieşte să facem astfel în relaţia cu creştinii neortodocşi. Dacă îi osândim pentru că mărturisesc o credinţă greşită, nu vor binevoi niciodată să ne asculte, dar dacă recunoaştem că fac bine crezând în Dumnezeu şi cinstindu-i pe sfinţi, deşi ştim că au o credinţă încă nedesăvârşită, atunci vor fi mai deschişi să ne asculte, fiindcă în acest chip noi urmăm pilda Domnului. Căci Domnul nu este ca noi: El nu ne mustră cu asprime, ci ne aşteaptă răbdător. Ni Se descoperă cu mare delicateţe şi ne întreabă dacă Îl iubim. O astfel de purtare blândă şi plină de respect este mântuitoare, în timp ce o mustrare făcută fără discernământ îl poate răni şi duce pe om la deznădejde.
Căci purtarea Domnului față de femeia samarineancă este prorocească, pentru că în El se cuprinde întregul adevăr dumnezeiesc. Purtarea blândă şi îngăduitoare a Domnului a adus o mare schimbare în inima ei, fără a-i ştirbi însă libertatea şi demnitatea.
Atunci când harul lui Dumnezeu ne atinge inima, dojenindu-ne pentru felul în care trăim, şi ne luminează ca să ne vedem neajunsurile şi păcatele, ne dă totodată şi puterea să ne îndreptăm viaţa şi ne insuflă să purcedem la luptă împotriva răului din noi. În dorinţa Lui de a ne mântui, Dumnezeu ne găseşte oriunde ne-am afla, la fel ca pe femeia samarinencă, doar dacă dorim cu adevărat să rămânem alături de Domnul.
Convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă ne dezvăluie un mare adevăr: din clipa în care omul primeşte cuvântul lui Hristos, cugetul său se înalţă treptat la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Mai întâi el descoperă puterea dumnezeiască a acestui cuvânt şi se întăreşte în credinţă, apoi acceptă adevărul lui Hristos-Dumnezeu, călăuzit fiind de credinţa cea dreaptă. Ochiul lăuntric i se curăţeşte şi începe să vadă limpede în a Cui prezenţă se află; sufletul i se umple întreg de lumină, iar inima îi este inundată de Lumina dumnezeiască a Soarelui Dreptăţii.
Arhimandrit Zaharia Zaharou
Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi
