Noi de multe ori declamăm că suntem credincioşi şi că nu avem nevoie de ceva ca să se întărească credinţa noastră, nu deoarece credem, ci pentru că realmente nu credem în posibilitatea unei legături vii cu Dumnezeu.
Secularizarea majorităţii membrilor Bisericii noastre se datorează unei religiozităţi pe care aceştia şi-o consolidează pe experienţele altora. Dar Biserica lui Hristos, ca să devină vie, trebuie să fie întemeiată pe trăirile personale ale membrilor ei acum şi aici.
Faptul de a nu căuta trăirea personală este posibil să nu se datoreze credinţei ortodoxe, ci mai degrabă necredinţei noastre. Socotim că un asemenea lucru este irealizabil şi ne odihnim iarăşi în obişnuinţă, în religiozitate, în tradiţie. Însă o tradiţie care nu are o trăire vie este o tradiţie moartă. O tradiţie care este numai reamintire şi nu este posibilitatea participării personale la taina Crucii şi Învierii este avorton bisericesc şi infirmitate duhovnicească.
Atunci când omul se limitează la câteva canoane în viaţa bisericească, aceasta este dovada că îşi doreşte frâna. Chiar şi ascultarea, atunci când o folosim în Biserica noastră drept paravan, multe vor fi simptomele căderii bisericesc-religioase. De multe ori dorul nostru pentru Hristos este îngrădit de „ascultări” de tip psihologic, ca să simţim o asigurare religioasă pentru un Rai viitor. Dar Raiul, dacă nu este o simţire vie a Învierii lui Hristos, este un Rai mincinos.
Și totuși, ce ne arată nouă Apostolul Toma prin îndoiala sau necredința sa? Din care motiv Biserica noastră dă mărturie pentru acest eveniment al pipăirii Domnului? Ca să ne spună că există un fel de necredinţă care nu este „rea”. Există o „necredinţă bună” atunci când omul are gând bun şi când Hristos vrea să devină realitatea vie a vieţii lui. Dar, ca să se întâmple aşa ceva, trebuie să-L urmăm pe Hristos nu numai în Înviere, ci şi pe Golgotha. Trebuie să fim gata să ne răstignim voia „proprie”.
Atunci când este doar o curiozitate a minţii, o certitudine a capacităţii noastre intelectuale, aceasta este o înlocuire a lui Hristos cu propria noastră putere. Prin urmare, o cădere reală şi o neputinţă de a ne întâlni cu Hristos. La Apostolul Toma însă aşa ceva nu a existat.
Credinţa nu este o curiozitate a minţii. Credinţa nu este o rafinare a puterilor noastre sufleteşti. Credinţa este o descoperire a lui Dumnezeu în omul smerit. Cine este omul smerit? Este omul rănit, care vrea să afle dragostea şi este gata să le lase pe toate pentru ea. Exact opusul acesteia este secularizarea. Această îngroşare a minţii şi a inimii, din pricina căreia pierdem sensibilitatea duhovnicească şi funcţionăm numai pentru voia noastră, numai pentru interesul nostru. Or, un creștin adevărat trebuie să aibă o credință curată, sinceră și neprofitoare pentru lucrurile materiale și viața pământească.
Preot Varnava Iankos,
Biserica păcătoșilor
