Să nu socotim că e de ajuns pentru mântuire să stăm nemâncați până la lăsatul serii! Dacă iudeilor celor fără de judecată le spunea Stăpânul cel iubitor de oameni prin profetuL: „Iată șaptezeci de ani! Oare post Mi-ați postit Mie? Și dacă veți mânca și veți bea, oare, nu voi mâncați și beți? Acestea zice Domnul atotțiitorul: judecați cu dreptate; fiecare să fie milostiv și îndurător cu semenul său; pe văduvă, pe orfan, pe străin și pe sărac nu asupriți; și, în inimile voastre, fiecare să nu păstreze răutate împotriva fratelui lui”. Dacă, deci, acelora care stăteau în umbră și erau cuprinși de întunericul înșelăciunii, nu le-a fost de niciun folos postul singur, de vreme ce n-au făcut fapte bune și n-au izgonit din inimile lor răutatea ce o purtau semenilor lor, ce cuvânt de apărare mai putem avea noi, cărora ni se cere mai mult, cărora nu ni s-a poruncit să facem numai acestea, ci și să iubim pe dușmani și să le facem bine? Dar pentru ce spun: Să le facem bine? Trebuie să ne rugăm pentru ei, să rugăm pe Stăpânul, să-I cerem să poarte de grijă de ei! Acest lucru, mai mult decât toate, ne va fi de ajutor în ziua cea înfricoșătoare și vom șterge cu totul păcatele noastre, dacă ne purtăm așa cu dușmanii noștri.
Da, porunca este mare și grea; dar dacă te gândești la răsplata ce se dă celor ce o îndeplinesc, nu ți se mai pare deloc grea, oricât ar fi de grea.
Sfântul Ioan Gură de Aur,
Scrieri. Partea întâia
