Cu câţiva ani în urmă am fost abordat de un student. Foarte şovăielnic, dar cu intensitatea unui căutător înflăcărat, mi-a spus că e ateu, dar cu toate acestea ar vrea să creadă, însă nu putea. De mulţi ani încerca şi căuta răspunsuri, însă fără rost.
A vorbit cu profesori şi cu oameni instruiţi, dar setea sa pentru ceva concret a rămas nepotolită. A auzit de mine şi s-a decis să-mi împărtăşească nevoia sa existenţială. Mi-a cerut dovezi ştiinţifice pentru existenţa lui Dumnezeu.
— Ştii integrale sau ecuaţii diferenţiale?, l-am întrebat.
— Din păcate nu, a răspuns el, sunt filozof.
— Păcat! Pentru că ştiam o astfel de dovadă, i-am spus eu, desigur glumind.
S-a simţit stingherit şi a tăcut pentru câteva clipe.
— Uite – i-am spus – îmi pare rău că te-am rănit puţin. Dar Dumnezeu nu este o ecuaţie sau o demonstraţie matematică. Dacă era aşa, toţi cei şcoliţi ar fi crezut în El. Trebuie să ştii că sunt şi alte căi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Ai fost vreodată în Muntele Athos? Sau ai întâlnit vreun ascet până acum?
— Nu, părinte, mă gândesc să merg, am auzit atât de multe. Dacă îmi spuneţi, plec şi mâine într-acolo. Cunoaşteţi pe cineva învăţat la care să merg şi să-l întâlnesc?
— Ce preferi? Pe cineva şcolit, care să te ameţească şi mai mult, sau un sfânt care să te trezească?, l-am întrebat.
— Îi prefer pe cei şcoliţi. Mi-e frică de sfinţi.
— Credinţa este ceva ce ţine de inimă. De ce să nu încerci un sfânt? Cum te numeşti?
— Gabriel, a răspuns.
L-am trimis la un ascet. I-am descris cum poate să ajungă la el şi i-am dat instrucţiunile necesare. Chiar i-am şi schiţat o hartă.
— Vei merge, i-am spus, şi-l vei întreba acelaşi lucru. „Sunt ateu, îi vei spune, dar vreau să cred. Vreau o dovadă a existenţei lui Dumnezeu”.
— Mi-e frică, mi-e ruşine, mi-a spus.
— De ce ţi-e frică şi ruşine de un sfânt şi nu-ţi este frică şi ruşine de mine? – l-am întrebat.
După câteva zile a mers şi l-a găsit pe pustnic vorbind cu un tânăr în grădina sa. În cealaltă parte, alţi patru tineri stătea şi aşteptau. Printre ei, Gabriel a găsit un loc unde să se aşeze. Nu mai mult de zece minute mai târziu, Bătrânul a terminat discuţia cu tânărul acela.
— Ce mai faceţi, băieţi?, a întrebat el. Aţi servit ceva? Aţi băut apă?
— Vă mulţumim, Părinte, au răspuns ei cu o politeţe convenţională.
— Vino aici, a zis bătrânul către Gabriel, luându-l deoparte. Eu o să iau apa, iar tu ia cutia cu dulce, şi vino aproape ca să-ţi pot spune un secret: Este în regulă ca cineva să fie ateu; dar să aibă numele unui înger şi să fie şi ateu? E prima dată când întâlnesc aşa ceva.
Prietenul nostru aproape că a suferit un atac de cord după această descoperire surprinzătoare. Cum de îi ştia numele? Cine îi spuse despre problema lui? Ce vroia de fapt Bătrânul să-i spună?
— Părinte, pot să vorbesc puţin cu dumneavoastră? a întrebat, abia putând să murmure.
— Uite ce e, se întunecă. Ia cutia cu dulce, bea nişte apă şi mergi la cea mai apropiată mănăstire să rămâi peste noapte.
— Părintele meu, vreau să vă vorbesc, nu se poate?
— Ce vrei să-mi spui, băiatul meu? De ce ai venit?
„Când m-a întrebat asta, am simţit respiraţia deschizându-mi-se imediat”, mi-a povestit mai târziu. „Inima mi-a fost inundată cu credinţă. Lumea mea interioară a fost încălzită. Îndoielile mele au fost soluţionate fără niciun argument logic, fără nici o discuţie, fără existenţa unui răspuns clar. Toate acele «dacă», «de ce» sau «dar» au fost măturate automat şi tot ce a rămas a fost «cum» şi «ce va fi de-acum încolo»”.
Ceea ce învăţaţii nu i-au putut da, i-a fost dăruit prin atingerea delicată a unui sfânt, ce absolvise doar patru clase primare. Sfinţii au un foarte mare discernământ. Fac o operaţie asupra ta iar tu nu simţi nici o durere. Îţi fac un transplant fără să-ţi deschidă abdomenul. Te ridică pe cele culmi inaccesibile fără scări sau fără vreo logică lumească. Plantează credinţă în inima ta fără să-ţi obosească mintea.
Mitropolitul Nicolae de Mesogaias şi Lavreotiki
