Preacuviosul părintele nostru Benedict al Nursiei (n. 480 d.Hr. – d. 543) este unul dintre întemeietorii monahismului în Europa Apuseană. A scris o rânduială monahală care este respectată până astăzi de ordinul călugărilor benedictini din Apus și a fost sursă de inspirație pentru alte rânduieli monahale apusene. Este prăznuit la 14 /27 martie.
Cuviosul părintele nostru Benedict s-a născut la Nursia, lângă Spoleto, în Italia, în jurul anului 480 d.Hr. Despre viața sa povestesc mai ales ucenicii săi Constanțiu și Honorat. Viața sa a fost pentru prima dată scrisă de sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei, în faimoasa sa scriere, ce i-a dat și supranumele, „Dialoguri”.
Cuviosul părintele nostru Benedict, al cărui nume pe latinește înseamnă „binecuvântatul”, era de fel din ținutul romanilor, din provincia Nursia și se trăgea din părinți credincioși și bogați. Părăsindu-și casa, pe părinții săi și toată averea părintească, încă de pe când era tânăr și bărbat nedesăvârșit, a plecat împreună cu aceea pe care o avusese dădacă într-un loc pustiu, unde, prin virtute și înfrânare apropiindu-se de Dumnezeu, a primit de sus puterea de a face minuni și tămăduiri. Cele mai multe dintre faptele lui minunate s-au păstrat pe larg în istoria vieții lui. De aici aflăm că el a săvârșit tot felul de minuni: a înviat morți, a vestit de mai înainte cele viitoare și a vorbit despre cei ce erau departe ca și cum ar fi fost de față. Trebuie însă să nu uităm un lucru de mare însemnătate, și anume că, mai înainte de a se muta la Domnul, a grăit în chip profetic celor care se găseau împreună cu el și a adus și la cunoștința celor ce se găseau departe, că se va întâmpla și un semn oarecare, prin care vor cunoaște cu toții că s-a despărțit de trup.
Astfel, cu șase zile mai înainte de adormirea lui, a poruncit să i se sape groapa și îndată după aceasta a fost cuprins de o fierbințeală puternică, iar trupul lui, timp de șase zile a fost scuturat de friguri. În ziua a șasea a poruncit ucenicilor săi să-l ia și să-l ducă la casa de rugăciune, unde fiind dus, după ce s-a cuminecat cu Sfintele Taine, stând în mijlocul ucenicilor săi, care îl sprijineau, și-a ridicat mâinile către cer și în felul acesta, privind în sus și rugându-se, și-a dat sfințitul său duh.
În aceeași clipă, doi frați, dintre care unul se găsea stând liniștit în chilia lui, iar altul locuia mult mai departe, au avut aceeași vedenie. Astfel și unul și celălalt au văzut un drum minunat care se întindea de la chilia cuviosului Benedict până la cer, către răsărit, și care era așternut tot cu veșminte prețioase și strălucitoare de mătase, iar pe acest drum se găseau și vreo câțiva oameni minunați, care țineau făclii în mâini și care în rânduială desăvârșită se suiau. Un alt bărbat, îmbrăcat în alb, și el, și strălucitor de lumină, care se găsea alături, i-a întrebat dacă știu al cui este drumul acesta, pe care ei, privindu-l cu mintea lor, îl găsesc atât de minunat. Dar aceia răspunzându-i că nu știu, cel ce s-a arătat lor, le-a zis: Acesta este drumul pe care iubitul Benedict se urcă la ceruri ”. După ce aceștia și-au revenit de pe urma vedeniei pe care au avut-o, au înțeles, fiecare în parte, că sfântul Benedict se săvârșise din viață, ca și cum ar fi fost de față și l-ar fi văzut săvârșindu-se.
Nu sunt păstrate, nici cunoscute, scrieri ale cuviosului Benedict al Nursiei, în afară de Rânduiala sa monahală, inspirată după cele ale Sfinților Pahomie cel Mare și Vasile cel Mare, pe baza căreia a fost întemeiat ordinul monahal apusean cunoscut astăzi ca Ordinul benedictin. Majoritatea autorilor acceptă atribuirea acestui text Sfântului Benedict al Nursiei, deși acest lucru nu poate fi pe deplin verificat, întrucât nu s-au păstrat decât manuscrise mult mai târzii ale acestuia.
