Adeseori părăsim lupta la jumătate, deoarece drumul către Hristos se dovedește a fi greu și plin de piedici: o mulțime de bariere, mormane de pietre, pante abrupte, desișuri de nepătruns… Unii încearcă să se lupte, dar peste tot, la orice pas, sunt greutăți și ispite. Elanul scade, de undeva apare și copleșește mintea gândul cumplit și trădător: „Mântuirea pentru noi e cu neputință… Am pierit!” Și oamenii fac cale întoarsă aproape cu nepăsare, renunțând să mai lupte în continuare.
Ascultați însă, voi, cei descurajați, care v-ați pierdut nădejdea: chiar ați folosit toate mijloacele pe care le aveți le îndemână? Chiar v-ați cheltuit toate puterile? Nu puteți să răzbiți pe ușă? Puteți desface acoperișul. Puteți sparge peretele… Uitați-vă, deja se clatină! Încă o sforțare, și o să cadă! Și voi vreți să plecați? Stați… Dar totul este în zadar. Voința moleșita, needucata, refuză să se încordeze în continuare.
Vă este cunoscut acest tablou? Nu-i așa ca aceasta lipsa de vlagă a voinței, această lipsă a călirii și a oțelului din caracter este o boală specifică a poporului nostru? Câte trădări și căderi nu au loc la noi! Și asta nu în virtutea unei răutăți active a voinței, ci în virtutea lașității, slăbiciunii, lipsei de consistență morală. Nu dăm nici o atenție educării voinței. Grija părinților pentru copii se reduce la îngrijirea exterioară, iar bolile sufletului rămân nebăgate în seamă, și știința de a trăi pe care ne-o însușim din copilărie nu ne spune nimic despre ce înseamnă a fi de sine stătător și despre forța convingerilor, ci ne învață doar să ne adaptăm și să ne supunem împrejurărilor.
Sfântul Vasile Kișmei
