Unul dintre personajele principale de la sărbătoarea Întâmpinarea Domnului, în afară, desigur, de Hristos și de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a fost și Simeon „cel drept și temător de Dumnezeu”, care s-a învrednicit să-L întâmpine pe Hristos, să-L ia în brațe și să-L recunoască, prin puterea și prin harul Duhului Sfânt. Sfântul Evanghelist Luca spune despre el că locuia în Ierusalim și era drept, temător de Dumnezeu și aștepta mângâierea lui Israel. În același timp, se spune că avea Duhul Sfânt asupra lui, Care îi dăduse de veste că nu o să moara înainte de a-L vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 25-26). Sfânta Scriptura nu se interesează de originea lui omenească și de alte aspecte ale vieții sale sociale, pentru că el ducea în același timp o viață mult mai importantă, care este viață duhovnicească.
Nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu dacă nu are puteri duhovnicești, adică dacă nu se întărește prin puterea și prin harul Preasfântului Duh. Așadar, Duhul Sfânt îi întărea picioarele, ca să meargă spre templu, și mâinile, ca să-L țină pe Hristos. O dată ajuns la templu, Dreptul Simeon L-a recunoscut prin puterea Duhului Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.
În afară de Simeon, Primitorul de Dumnezeu, în templu se afla și Prorocița Ana, care văduvă fiind de mulți ani, de 84, stăruia în post și rugăciune, care s-a învrednicit și ea să-L vadă pe Dumnezeu și să spună că Acesta este Mântuitorul ei. Ana stătea zi și noapte în templu și nu se îndepărta de el, cunoscându-L pe Dumnezeu, tot prin Duhul Sfânt.
Prezența Dreptului Simeon și a Prorociței Ana ne mai dezvăluie o realitate. Practic, ei doi au fost perechea de turturele cugetătoare care L-au întâmpinat pe Hristos atunci când Acesta a urcat la templu. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, din toate acestea înțelegem cine sunt cei care urmează să Îl primească pe Hristos și cum trebuie să fie aceștia.
Imediat ce Dreptul Simeon L-a luat pe Hristos în brațele sale, a exclamat: „Acum slobozeș-te pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-31). Aceasta este o fraza plină de măreție, pe care Biserica a preluat-o și a așezat-o la sfârșitul slujbei Vecerniei, dar și în alte slujbe.
Cuvintele Sfântului Simeon reprezintă un imn de biruință înălțat ca urmare a vederii de către el a Fiului lui Dumnezeu Cuvântul întrupat. Faptul că imediat după ce L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Simeon a cerut slobozirea, adică moartea, se explică prin marea sa bucurie pentru cele ce aveau să fie săvârșite în continuare. Voia să meargă în iad ca să ducă vestea cea bună drepților Vechiului Testament care se găseau acolo, adică să le spună că a venit Mesia, Care este Mântuitorul lumii. În plus, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, Simeon se grăbea să meargă în iad, pentru ca să nu apuce să ducă vestea cea bună copiii care urmau să fie tăiați de Irod. Prin urmare, Dreptul Simeon este primul care a vestit celor întemnițați în întuneric, că a sosit Hristos cel îndelung așteptat, Care va veni grabnic și în Iad ca să-i elibereze.
Mitropolitul Hieroteos Vlachos
