Se adunaseră odată la Sfântul Antonie cel Mare, părinții pustiei, pentru a le vorbi despre desăvîrşire. Convorbirea a durat mult și s-a discutat ce virtute şi ce fapte ar putea ajuta pe monah, nu numai să se ferească întotdeauna de cursele şi ispitele diavolului, dar chiar să meargă cu paşi siguri şi fără greşeală spre culmile desăvîrşirii.
Fiecare îşi dădea părerea după puterea minţii sale. Unii socoteau că se poate ajunge la aceasta prin post şi priveghere, fiindcă mintea limpezită prin ele aduce curăţia inimii şi corpului, putîndu-se astfel mai uşor uni cu Dumnezeu. Alţii spuneau că, desăvîrşirea constă în dispreţul tuturor celor pămînteşti, căci, dacă mintea ar fi complet despovărată de acestea, ar ajunge mai uşor la Dumnezeu, nemaifiind reţinută de nici o piedică. Alţii considerau necesară depărtarea, adică retragerea în singurătăţile pustiului, unde rămînînd cineva poate să vorbească mai familiar cu Dumnezeu. Unii propuneau să fie îndeplinite cu sfinţenie îndatoririle milosteniei. Au mai spus şi alte păreri şi în acest mod prin diferite virtuţi credeau ei că se poate pregăti apropierea mai uşoară de Dumnezeu.
După ce și-au dat cu părerea fiecare monah, la sfârșit a luat cuvîntul Fericitul Antonie zicând: „Toate pe care le-aţi spus sînt necesare celor însetaţi de Dumnezeu şi dornici să ajungă la El. Dar nu putem să spunem că toate aceste virtuți sunt mijloace principale pe calea mântuirii. Am văzut prea adesea că aceia care se aştern cu străşnicie pe post şi priveghere ori se retrag într-o desăvîrşită singurătate, căutînd să se lipsească în aşa măsură de cele mai mărunte lucruri trebuitoare încît n-au nevoie nici măcar de un dinar pentru trai, ori s-au dedicat în întregime actelor de milostenie, toţi aceştia au rămas deodată atît de dezamăgiţi, încît totul a fost pentru ei zadarnic, fiindcă n-au putut să-şi încheie viaţa cum era de aşteptat, ci dimpotrivă, după atîtea renunţări şi osteneli, au ajuns la un sfîrşit demn de dispreţ.
Singura cauză a nereuşitei lor, este faptul că, neformaţi îndeajuns de către cei mai bătrîni decît ei, nu şi-au putut însuşi duhul dreptei judecăţi care, îl învaţă pe monah să meargă întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească. Căci primejdioasă este pentru monah lipsa dreptei judecăţi. Pentru toți oamenii, dar mai ales monahilor ne este necesară şi utilă dreapta judecată.”
Prin acestea se afirmă foarte limpede, că nu poate exista în mod desăvîrşit nici o virtute fără harul dreptei judecăţi. Astfel, după definiţia, atît a Sfântului Antonie, cît şi a tuturor celorlalţi Părinţi, dreapta judecată este cea care-l conduce pe monah cu paşi repezi şi siguri către Dumnezeu, păstrîndu-i mereu neatinse virtuţile arătate mai înainte, ajutîndu-l să se urce cu oboseală mai puţină pe culmile desăvîrşirii, fiindcă fără ajutorul Său nimeni nu poate să ajungă pînă la aceste culmi. Astfel, putem spune că, dreapta judecată este obîrşia tuturor virtuţilor, paza şi măsura lor.
