Un părinte al Bisericii Ortodoxe spunea că, discernământul este definit ca dreapta măsură a tuturor lucrurilor. Discernământul este calitatea sau virtutea fundamentală, dată de Dumnezeu omului spre a fi însuşită şi cultivată. Această calitate este de fapt manifestarea unei stări de aşezare a sufletului întru smerenie, în credinţa, în pace, în bucurie şi în iubire, cu bună conştiinţă interioară, precum şi ştiinţa de a avea o relaţie dreaptă şi corectă, cu Dumnezeu, cu cei din jur şi cu toată creaţia dumnezeiască.
Păstrarea şi cultivarea acestei virtuţi este foarte importantă în viaţa personală pământească a fiecărui om, şi cu atât mai mult în viaţa duhovnicească a fiecăruia dintre noi, prin care ne lucrăm fericirea, mântuirea şi înveşnicirea.
Dar ca să înţelegem mai bine acest moment şi pentru a ne înţelepţi duhovniceşte în această privinţă, vom aduce o întâmplare minunată din viaţa Marelui Antonie, pe care ne-o relatează Patericul Egiptean. Chiar dacă în povestire se vorbeşte doar de călugări, cu siguranţă este de acelaş folos şi pentru mireni. Iată deci, care este întâmplarea cu pricină:
„Se adunaseră odată la Sfântul Antonie cel Mare părinții pustiei pentru a vorbi despre desăvîrşire. Convorbirea a durat mult și s-a discutat ce virtute şi ce fapte ar putea ajuta pe monah nu numai să se ferească întotdeauna de cursele şi ispitele diavolului, dar chiar să meargă cu paşi siguri şi fără greşeală spre culmile desăvîrşirii.
Fiecare îşi dădea părerea după puterea minţii sale. Unii socoteau că se poate ajunge la aceasta prin post şi priveghere, fiindcă mintea limpezită prin ele aduce curăţia inimii şi corpului, putându-se astfel mai uşor uni cu Dumnezeu. Alţii spuneau că desăvîrşirea constă în dispreţul tuturor celor pămînteşti, căci dacă mintea ar fi complet despovărată de acestea, ar ajunge mai uşor la Dumnezeu, nemaifiind reţinută de nici o piedică. Alţii considerau necesară depărtarea, adică retragerea în singurătăţile pustiului, unde rămânând cineva poate să vorbească mai familiar cu Dumnezeu. Unii propuneau să fie îndeplinite cu sfinţenie îndatoririle milosteniei. Au mai fost şi alte păreri, prin care se credea că pot foarte uşor şi sigur să-l apropie pe om de Dumnezeu.
După ce și-au dat cu părerea fiecare monah, la sfârșit a luat cuvânt şi Fericitul Antonie zicând: „Toate pe care le-aţi spus sânt necesare celor însetaţi de Dumnezeu şi dornici să ajungă la El. Dar nu putem să spunem că toate aceste virtuți sunt mijloace principale pe calea mântuirii. Am văzut prea adesea că aceia care se aştern cu străşnicie pe post şi priveghere ori se retrag într-o desăvârşită singurătate, căutând să se lipsească în aşa măsură de cele mai mărunte lucruri trebuitoare încât n-au nevoie nici măcar de un dinar pentru trai, ori s-au dedicat în întregime actelor de milostenie. Toţi aceştia au rămas deodată atât de dezamăgiţi, încât totul a fost pentru ei zadarnic, fiindcă n-au putut să-şi încheie viaţa cum era de aşteptat, ci dimpotrivă, după atâtea renunţări şi osteneli, au ajuns la un sfârşit demn de dispreţ.
Singura cauză a nereuşitei lor este faptul că, neformaţi îndeajuns de către cei mai bătrâni decât ei, nu şi-au putut însuşi duhul dreptei judecăţi care, îl învaţă pe monah să meargă întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească. Căci primejdioasă este pentru monah (şi pentru mirean) lipsa dreptei judecăţi.”
De aceea, fie că postim, fie că citim acatiste, psaltiri şi paraclise, fie că facem metanii multe, fie că ne rugăm la mezul nopţi, pe toate să le facem cu dreaptă socoteală. Să le înfăptuim în aşa măsură, încât să nu ne vătămăm trupul, ca după aceea să nu putem a mai face ceva. Căci mulţi au râvnă şi încep mare nevoinţă fără chibzuinţă duhovnicească, iar nu după multă vreme se dezic şi nu mai fac nimic.
Astfel, după învăţătura atât a Sfântului Antonie, cât şi a multor Părinţi, dreapta judecată este cea care-l conduce pe monah şi pe mirean, deopotrivă, cu paşi repezi şi siguri către Dumnezeu, ajutându-l să se urce cu oboseală mai puţină pe culmile desăvârşirii. Iar prin urmare, nu greşim dacă spunem că, dreapta judecată este obîrşia tuturor virtuţilor, paza şi măsura lor.
Preot Ştefan RÎMBU
