„Am familie”, ar putea spune cineva, „sunt căsătorit și nu am cum să împlinesc întru totul sfintele învățături”. Dar și prin căsătorie ar trebui să găseşti această posibilitate a simţirii, a întâlnirii şi a că­utării lui Hristos. Să fii mărinimos în fami­lia ta, îngăduitor, blând, să-l asculţi pe tovarăşul tău de viaţă şi pe copiii tăi. Să nu trăieşti risi­pind fără măsură timpul tău, ci fiecare mişcare a ta, fiecare cuvânt al tău să-l masori după cât îl cinsteşti sau îl ofensezi pe celălalt. Toate acestea în numele lui Hristos.

Aceasta nu cere o mare cantitate de timp, nu cere rugăciuni îndelungate, cere însă dispoziţia sufletului. Dispoziţia sufletului împuterniceşte omul, în directă dependenţă de cât aşteptăm de la Acela, sau de la noi înşine.

Dorirea noastră pentru Hristos să nu fie în­locuită de nerozia cotidiană, care la final ajun­ge să fie nebunie. Aşadar, ne ocupăm continuu cu problemele noastre familiale şi cotidiene. Ne vom ocupa cu siguranţă de ele, dar într-un ase­menea mod, încât să fie prezent Hristos, să fie împreună cu noi. Lucrurile cotidiene să nu fie potrivnice lui Hristos, ci să fie posibilităţi către Hristos, după măsura inimii noastre. Este de-a dreptul prostesc să spunem: „Eu am grijile vieţii, nu pot să am gândul la Hristos”.

Nu putem să despărţim vreo parte a vieţii noastre de Hristos, chiar şi pe cea mai materială. Pe toate le-a sfinţit, iar noi trebuie să aflăm prezenţa Lui şi într-acestea. Astfel, se va întâm­pla ceea ce trebuie. Să nu deznădăjduim, să avem aşteptarea Lui şi să slujim unitatea, împăcarea şi dragostea, mai întâi în spaţiul nostru intim, în familia noastră, şi apoi, după ce ne-am educat, şi faţă de ceilalţi oameni.

Trebuie, aşadar, să facem rugăciune. Aces­ta de altfel este un simptom de bază al seculari­zării noastre, a noastră, a oamenilor bisericeşti, care ţinem doar predici, sau lucrare socială fără nevoinţa rugăciunii, sau ne raportăm la noţiunea de viaţă în mod filosofic sau politico-ideologic, ca şi oamenii lumeşti.

Fără rugăciune toate sunt o osteneală pier­dută. Precum şi rugăciunea fără fapta dragostei este pierdută. Ceea ce ne lipseşte nu este spaţiul, ci timpul liniştirii (isihiei), timpul rugăciunii de puţine minute, dar puternice şi esenţiale, ast­fel încât să fie activate toate cele de mai sus şi în principal inima noastră către Hristos şi către fratele nostru.

Arhimandritul Varnava Iakos,

Biserica păcătoșilor

17 ianuarie 2024 - Biroul de Presă al Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni