Iubiți  păstori de suflete din eparhie

Programul de lucru pentru anul 2023 a fost dedicat Sfintei Euharistii cu genericul: ,,Anul Sfintei Euharistii. Îndumnezeirea credincioșilor prin împărtășirea cu Sfintele Taine”. Din acest context pe parcursul anului o să fie desfășurate mai multe activități ce vor avea menirea de a explica această Sfântă Taină creștinilor, dar miezul Ei o să încerc să-l discutăm astăzi.

O mare problemă pe care o întâmpinăm în Biserica cea Una și Unica Biserică a lui Hristos, cea Sfântă, Sobornicească și Apostolică este lipsa comuniunii, lipsa dragostei autentice față de frații și surorile noastre în Hristos, lipsa dragostei între presbiterii Bisericii, a presbiterilor față de credincioși și a credincioșilor față de păstorii lor. Dragostea lui Hristos față de oameni manifestată prin Evanghelie, prin Vestea cea Bună. Hristos Dumnezeu ne-a răscumpărat din ghearele morții sufletești prin Jertfa Sa de bunăvoie pe Cruce, El a murit și a înviat pentru fiecare dintre noi, pentru toți oamenii, pornind de la Adam și până la ultimul om care se va naște pe acest pământ.

Această izbăvire din moartea păcatului nostru este dată de Hristos Dumnezeu într-un mod foarte palpabil, și anume prin Biserica Sa pe care a întemeiat-o în chip văzut după ce S-a înălțat la Cer și a șezut de-a dreapta Tatălui, prin trimiterea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi – a Duhul Sfânt, nelăsându-i orfani pe ucenici. Duhul Sfânt este numit de Fiul Mângâietor. Duhul Sfânt vine peste Apostoli și Ucenici în chip de limbi de foc care se așează pe fiecare dintre ei – bărbați și femei – și încep să vorbească despre faptele minunate pe care Dumnezeu le-a făcut cu omenirea pentru a o aduce din nou la El, pentru a o curăți, lumina și îndumnezei. Atunci s-au botezat trei mii de bărbați și astfel avem Biserica, Organism viu, format din cărămizi vii care sunt membrii care o compun și al cărei Cap este Hristos. Creștinii, așa cum vedem în Faptele Apostolilor, stăruiau în rugăciune, în psalmi și în Frângerea Pâinii în case, unde ei se adunau ca să-L primească pe Hristos cel Răstignit și Înviat. Prin împărtășirea cu Trupul lui Hristos a fiecărui credincios la fiecare Sfântă Liturghie se împlinea scopul Jertfei lui Hristos, al Întrupării și al Învierii Lui, și anume unirea omului în chip material, palpabil cu Dumnezeu Întrupat, primind Viața lui Dumnezeiască și devenind frați cu El și fii adoptivi ai Tatălui Ceresc, prin împărtășirea cu lucrarea necreată comună celor Trei Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Dragostea lui Dumnezeu față de noi se manifestă prin dăruirea Trupului și Sângelui Fiului Său nouă, păcătoșilor și nevrednicilor. Refuzul primirii acestui Dar Suprem este un păcat de moarte, înseamnă a refuza Mântuirea lui Hristos, înseamnă iad. Dovadă stau Canoanele Apostolice 8 și 9, care pedepsesc cu afurisirea pe Presbiterii și Episcopii ce refuză să se împărtășească și tot cu afurisirea (excomunicarea) pe credincioșii care, deși participă la Sfânta Liturghie, refuză să se împărtășească.  Afurisirea arată starea de refuz și iad în care se găsește cel care pentru o falsă evlavie și o falsă smerenie refuză pe Hristos în chipul Pâinii și al Vinului.  Sfântul Ioan Casian menționează că noi ne împărtășim tot timpul în stare de nevrednicie, oricât de mult ne-am spovedi și oricât am posti, tot nu suntem vrednici de Sfânta Euharistie, dar pentru că Hristos ne cheamă pe noi nevrednicii la această Masă de Taină, noi ne apropiem cu sfială pentru a asculta de Cel care ne cheamă.

Care sunt ”Cinstitele Daruri” pe care credincioșii le aduc prin diaconi și presbiteri la Sfântul  Altar? Oare este pâine și vin și lumânări și ulei și bani? Are nevoie Hristos de aceste jertfe? Desigur că nu are nevoie. Cinstitele Daruri pe care le cere Hristos de la noi la Sfânta Liturghie sunt trupurile și sufletele noastre ale tuturor, noi suntem jertfa, noi de dăm ca ardere-de-tot, toată viața noastră, trupul, sufletul, familia, copii, toate care sunt ale Tale (Doamne) dintru ale Tale, Ție aducându-ne întru totul și pentru totdeauna. Aceasta este interpretarea corectă a cuvintelor ”Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”, pentru că și noi suntem tot proprietatea lui Dumnezeu, și ne dăruim ca ardere-de-tot Lui, și Hristos se dăruiește întreg nouă în chipul Pâinii și Vinului . Liturghia este Taina prin care ne pomenim cu Hristos în mijlocul nostru, așa cum și ucenicii s-au pomenit cu Hristos în mijlocul lor, după Înviere.

Legătura de dragoste din Biserică se realizează prin faptul că toți cei prezenți se împărtășesc cu Hristos, și în toți aceștia curge același Sânge al lui Hristos, unindu-se cu Hristos dar și între ei prin adevărata legătură de rudenie în Hristos. Astfel încât cei din Biserică devin o singură familie mare care este legată prin legătura adevăratei dragoste în Hristos Domnul, având același Sânge și devenind frați de Sângele lui Hristos.

Parohia, având cap văzut pe Presbiter, împreună cu credincioșii sunt o singură familie, sunt familia autentică. Toți mănâncă împreună Trupul și Sângele lui Hristos și se iubesc unii pe alții, se ajută unii pe alții, iar dacă cineva lipsește de la Liturghie, lipsa lui este simțită de toți din Biserică. Ei nu mai sunt niște străini unii de alții, toți sunt un singur suflet, o singură inimă.  Aceasta este experiența Bisericii dintru început, experiență pe care o vedem în istorie revigorată de Mișcarea Colivadă 1780, continuată în zona slavă și română de Mișcarea Paisiană de la Neamț a Sfântului Paisie Velicikovski.

Mișcarea Colivadă a fost mișcare de revigorare a Bisericii Ortodoxe în perioada captivității turcești, în Imperiul Otoman. De la căderea Imperiului Roman de Răsărit prin cucerirea Constantinopolului  la 1453 și uciderea în luptă a ultimului Împărat Roman Constantin Paleologul, Biserica Ortodoxă a cunoscut o perioadă de decădere teribilă, credincioșii Bisericii au început să nu se mai împărtășească la fiecare Sfântă Liturghie ci de 4 ori pe an, așa cum erau influențați de scolasticismul iezuit și romano-catolic.

Părinții Colivazi au început să traducă și să tipărească scrierile Sfinților Părinți și Pidalionul pentru a clarifica și a readuce Biserica în matca ei firească. Dintre Părinții Colivazi amintim pe Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Athanasios Parios, Sfăntul Arsenie din Paros, Patriarhul Ecumenic Chiril al V-lea, Evghenie Vulgaris, Sfântul Macarie Notaras, Mitropolitul Corintului,  Neofit Kavsokalivitul, etc.

Neofit Kapsocalivitul împreună cu Nicodim Aghioritul au scris o lucrare monumentala numita ”Despre Împărtășirea continuă”, în care se arată eroarea împărtășirii doar la 40 de zile a mirenilor, falsa evlavie ucigătoare de suflete a feririi de Sfânta Împărtășire. De asemenea, se arată că din momentul în care un om devine creștin prin botez, el se va împărtăși încontinuu, până la moartea fizică.

Iisus Hristos ne spune clar în Noul Testament despre faptul că cei care nu se vor împărtăși nu vor avea parte de El și nu vom fi întregiți, restaurați, nu vom fi Oameni Noi: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53‑56).

Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni spune: ”Văd că se face multă neorânduială la Împărtăşire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi [adică nu aveţi păcate opritoare – n.n.], iar când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă aţi făcut ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai de nepriceperea voastră şi de răul vostru obicei! În zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioşilor – n.n.] nu eşti vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumenii, pentru că nu te deosebeşti cu nimic de ei.”

Sfântul Nicodim Aghioritul, unul dintre Părinții Colivazi, spune: „Este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi, fără dragoste nici ascultarea de stăpâneştile porunci, iar fără ascultare nici desăvârşirea. De aceea, Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei ce se împărtăşesc, ci îndreptarea vieţii prin pocăinţă” (Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsocalivitul, Împărtășirea continuă, p. 80). Iar desăvârşirea se va da la plinirea vremii chiar de Cel cu Care ne împărtăşim.

Vedem deci că Sfinţii Părinţi folosesc expresii antinomice, care în mintea noastră apar ca un paradox: „Eşti păcătos – nu te apropia! (sau) Eşti păcătos – pocăieşte‑te şi te apropie ca să nu‑ţi fie mai rău!” Deşi pare a fi un paradox, este şi singura soluţie. Dumnezeu îl refuză pe păcătosul îngâmfat şi mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici, şi în acelaşi timp îl primeşte cu braţele deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, cu multă smerenie şi dorinţă de îndreptare. Demonii însă, după cum spun dumnezeieştii Părinţi, lucrează contrariul: la început ne conving să săvârşim păcatul, căci oricât de mare ar fi acesta – (chipurile), Dumnezeu tot îl va ierta. După ce am făcut păcatul însă, ne insuflă un puternic gând de deznădejde că niciodată nu vom mai fi iertaţi şi că orice efort sau gând de pocăinţă este zadarnic; iar dacă totuşi ne pocăim, ne amăgesc cu o falsă evlavie, pentru a nu ne apropia de Sfântul Potir, căci demonii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, se înspăimântă, tremură şi fug la vederea feţei unuia care se împărtăşeşte şi aceasta pentru motivul că în acel ceas văd ieşind din gură foc dumnezeiesc. Deci trebuie să discernem gândurile, ca nu cumva, refuzând Împărtăşania pe motiv de nevrednicie, să facem de fapt voia diavolului.

Sfântul Nicolae Cabasila în  Erminia sa la Sfânta Liturghie spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup?

„Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5:17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos). Pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această „Pâine”când n‑ai greşit de moarte! (Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cap. VI, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 200).

Care sunt păcatele de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie? Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie şi alte perversiuni sexuale), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune. La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee eretică sau schismatică, nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samavolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.). Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau deosebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dezlega fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au făcut măcar unul dintre aceste păcate (indiferent de treapta ierarhică) trebuie să meargă neapărat la duhovnic să se spovedească, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine. [1]

              Scopul Dumnezeieștii Liturghii

Sfântul Nil Cabasila spune: „Lucrul Dumnezeieștii Liturghii este să prefacă pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Hristos, iar scopul ei este sfințirea credincioșilor prin împărtășirea cu ele”[2].

Pentru a nu crede cineva că, în condițiile actuale, în care credincioșii nu se împărtășesc masiv cu Sfânta Euharistie, Dumnezeiasca Liturghie ar rămâne fără scop, adică ar fi nefolositoare, sfântul Nicodim citează și spusele lui Gavriil al Filadelfiei, care identifică trei motive pentru care se săvârșește Sfânta Liturghie:

1. slava și lauda lui Dumnezeu și pomenirea morții și învierii Sale;
2. odihna și sfințirea sufletelor credincioșilor adormiți în dreapta credință;
3. folosul pentru cei vii.

Dacă cei ce sunt adormiți primesc, în Sfânta Liturghie, odihnă și sfințenie pe cât este posibil, același lucru nu este valabil și pentru cei ce participă la Sfânta Liturghie, dar nu se împărtășesc, conchide sfântul Nicodim, deoarece, spre deosebire de cei adormiți, care nu se pot duce să se împărtășească, cei vii, care sunt vrednici de a se împărtăși, dar nu o fac, nu se pot bucura de sfințirea Sfintelor Taine.

Nu trebuie să înțelegem de aici că cei care nu se împărtășesc la Sfânta Liturghie nu se folosesc în niciun fel de participarea la aceasta și că nici nu s-ar mai justifica să mai vină la biserică, dacă tot nu se împărtășesc.

Dimpotrivă. În lucrarea sa, Urcuș spre Înviere, părintele Ilie Cleopa spune că există patru moduri de a ne împărtăși în Biserică[3]:

1. primirea Sfintei Euharistii, ca merinde spre viața veșnică, pe care trebuie să o primim cu pregătire sufletească și trupească;
2. practicarea rugăciunii lui Iisus;
3. ascultarea și punerea în practică a poruncilor evanghelice prin fapte bune; și
4. ascultarea și punerea în practică a cuvântului Evangheliei.

Fără îndoială, niciuna dintre ultimele trei nu este atât de desăvârșită ca prima, iar cel care se împărtășește de ultimele trei sau de una dintre ele ar trebui să fie pregătit și să primească Sfânta Împărtășanie, iar dacă nu se împărtășește pentru că nu voiește, deși ar merita să o facă, nu se bucură de sfințenia dăruită prin Împărtășania cu Sfintele Taine.

Sfântul Nicodim Aghioritul răspunzând celor care spun că sfinții pustnici se împărtășeau foarte rar, spune că aceștia făceau acest lucru pentru că nu aveau posibilitatea fizică să o facă mai des, dar dacă ar fi avut posibilitatea să o facă fizic, pentru că sufletește erau pregătiți, și nu au făcut-o, „și acești pustnici, dacă au avut putința și nu s-au împărtășit, se osândesc ca niște călcători ai sfintelor canoane și nesocotitori ai Sfintelor Taine”[4].

Părintele Cleopa citează opinia părintelui Profesor Petre Vintilescu[5], care explică foarte bine legătura și diferența dintre Împărtășirea cu Sfintele Taine și celelalte trei tipuri de Împărtășire:

Fără îndoială că participarea în duh la dumnezeiasca Liturghie și la toate celelalte slujbe bisericești reprezintă unul din felurile unirii omului cu Dumnezeu, unire care se săvârșește prin cunoaștere și iubire. Prin prezența la Sfânta Liturghie, credincioșii se găsesc în atmosfera dumnezeieștii Cine celei de Taină și participă la ea cu gândul, cu mintea și cu inima, ca unii care urmăresc cu privirea și cu auzul desfășurarea Sfintei Liturghii, dar, neîmpărtășindu-se cu Sfintele Taine, aceștia nu se fac pe deplin subiecte ale lucrării ascunse și tainice ale Duhului lui Hristos. Printr-o astfel de participare, ei pot câștiga sfințenia în sensul moral îndeosebi al acestui cuvânt, ca rezultat al atenției și concentrării, al contemplării, al meditației și al pătrunderii de tot ce se face și se rostește în cursul serviciului divin pentru aducerea Sfintei Jertfe și în vederea împărtășirii din ea. Pe de altă parte, Jertfa liturgică este expresia cea mai perfectă a unirii noastre cu Iisus Hristos, prin transformarea în Sfântul Său Trup și Sânge a pâinii și vinului aduse de credincioși, ca simboluri ale vieții lor.

Marele duhovnic nemțean explică acest cuvânt al marelui liturgist Petre Vintilescu, completând cumva cuvântul Sfântului Nicodim și al Sfântului Nicolae Cabasila, de mai sus: „Participarea în duh la Liturghie nu rămâne absolut fără nicio urmare pentru sfințirea credincioșilor, dar o astfel de participare reprezintă numai o «împărtășire gândită» (adică o împărtășire cu gândul sau cu duhul), după expresia cuviosului Paisie Velicicovschi. Sfințirea, cu valoare obiectivă și ca dar al lui Dumnezeu, precum și ca lucrare ascunsă și tainică a Duhului lui Hristos, prin care sufletul se umple de har și de toate bunurile și binecuvântările specifice Sfintei Jertfe euharistice, nu se dă deplin celor vii decât prin administrarea Tainei Împărtășirii, când credincioșii se unesc cu Dumnezeu-Omul, prin primirea Sfântului Său Trup și Sânge. Participarea în duh, spirituală, reprezintă «sfințirea prin mijlocire», cum o numea Nicolae Cabasila”[6].

Acest tip de împărtășire prin cuvânt și prin punerea în practică a cuvântului lui Dumnezeu, ne spune părintele Cleopa, ajută mult la curățirea sufletelor de păcate și la pregătirea pentru a primi cum se cuvine Sfânta Euharistie.

Vâzând toate cele spuse despre cele patru tipuri de Împărtășire, se pune întrebarea, la care mă feresc să dau un răspuns tranșant, pentru că nu am astfel de cădere, doar Biserica, prin sinodul său ortodox sau prin părinții îmbunătățiți putând să răspundă: Dacă cei care, prin împărtășirea cu cuvântul lui Hristos din Evanghelia Sa, cu punerea în practică a poruncilor și cu rugăciunea inimii își curăță viața și se fac părtași ai „împărtășirii gândite”, morale, cu „sfințirea mijlocită”, dar refuză, pregătiți fiind, să se unească deplin cu Hristos prin împărtășirea cu Sfintele Taine, fiind vrednici de osândă, cum spune Sfântul Nicodim, ca nesocotitori ai Sfintelor Taine, chiar dacă ar fi pustnici vestiți, se mai pot ei împărtăși în celelalte trei moduri de împărtășire de sfințenie în Sfânta Liturghie, dacă nesocotesc Împărtășirea cu Sfânta Euharistie?

Ce spun canoanele despre cât de des trebuie să ne împărtășim?

Întrucât în Ortodoxie s-a creat o controversă cu privire la necesitatea de a ne împărtăși mai des sau mai rar, se cuvine să cercetăm, în cele ce urmează, ce spun Sfintele Canoane despre acest lucru, știut fiind că acestea reprezintă cadrul legal în care ne putem mișca pentru a înțelege cu adevărat învățătura Bisericii.

Sfântul Nicodim Aghioritul și în general, toată generația părinților „colivari”[7] consideră că împărtășirea cât mai deasă se vădește din:

1. Sfânta Scriptură.
2. Practica Apostolilor, Sfintele Canoane și cuvintele Sfinților Părinți.
3. Rânduiala Sfintei Liturghii.
4. Rânduiala Sfintei Împărtășanii.

Argumentul scripturistic al Sfântului Nicodim se axează în principal pe faptul că Hristos a arătat necesitatea împărtășaniei cu Trupul și Sângele Său, pentru a se face prin aceasta pomenirea morții și învierii Sale, extrăgând concluzia că Sfânta Liturghie nu se poate face o dată sau de mai multe ori, ci cât mai des.

De asemenea, practica Sfinților Apostoli arată, în Faptele Sfinților Apostoli, că cei ce s-au botezat în prima comunitate „stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciune” (FA 2,42).

Canoanele care se referă strict la problema împărtășirii în Biserică, pe care le vom analiza în continuare, sunt: canoanele 8 și 9 apostolice și 2 Antiohia.

Canonul 8 apostolic spune: “Dacă vreun Episcop ori prezbiter ori diacon, sau oricare din catalogul preoțesc, aducerea înainte făcându-se, nu se va împărtăși, să spuie pricina, și de va fi binecuvântată, aibă iertare. Iar de nu o va spune, să se afurisească, ca unul ce s-a făcut pricinuitor de vătămare norodului, și prepus a făcut întru el asupra celui de o a adus, ca și cum sănătos nu o a adus”[8].

Din acest canon înțelegem că dacă un episcop, preot sau diacon refuză să se împărtășească, trebuie să ofere un motiv pentru refuzul său, pentru a nu provoca sminteală în popor.

Sminteala pe care ar putea-o provoca refuzul clericilor de a se împărtăși are două aspecte:

1. fie poporul ar putea crede că ei, ca slujitori ai altarului, trăiesc în păcat;
2. fie ar putea crede că clericii refuză împărtășania deoarece consideră că cel ce a pregătit-o nu a pregătit-o cum trebuie.

Canonul 9 apostolic spune: „Toți credincioșii cei ce intră în biserică și aud scripturile, dar nu rămân la rugăciune și la Sfânta Împărtășanie, ca unii ce fac nerânduială în Biserică trebuie să se afurisească”.

Canonul 9 completează canonul 8, sancționându-i și pe mirenii care nu stau la slujbe și la Sfânta Împărtășanie, ca unii care produc nerânduială în Biserică.

Cele două canoane apostolice sunt completate de către canonul 2 Antiohia, care spune: „Toți cei ce intră în Biserică și ascultă Sfințitele Scripturi, dar nu se împărtășesc de rugăciune împreună cu norodul, după oarecare nerânduială, aceștia să se facă lepădați de Biserică, până ce, mărturisindu-se și arătând roduri de pocăință și rugându-se să poată dobândi iertare. Și să nu fie iertat a se împărtăși cu cei neîmpărtășiți. Nici a se primi întru altă Biserică cei ce întru alta nu se adună împreună. Iar de se va arăta vreunul din episcopi sau din prezbiteri sau din diaconi că se împărtășește cu cei făcuți de Canon neîmpărtășiți, și acesta să fie neîmpărtășit, ca unul ce tulbură liniștea Bisericii”[9].

Prin urmare, observăm că refuzul de a se împărtăși al celor care participă la Sfânta Liturghie este considerat o nerânduială care trebuie sancționată cu afurisirea, indiferent de treapta clericală, de statutul de mirean sau de desăvârșirea pustnicească, după cum am văzut mai înainte, ceea ce însemna că cel afurisit era oprit temporar de la Sfânta Euharistie[10], urmând a fi primit după ce trecea prin cele cinci trepte ale reprimirii în Biserică, despre care ne vorbește Sfântul Grigorie al Neocezareei în canonul 11: „Plângerea este afară de uşa casei de rugăciune, unde stând cel ce a păcătuit, trebuie să se roage credincioşilor celor ce intră ca să se roage pentru el. Ascultarea este înăuntru de uşa din tindă, unde trebuie să stea cel ce a păcătuit până la catehumeni, şi de acolo să iasă; ca auzind, zice Vasile cel Mare, Scripturile şi învăţătura, să se scoată afară şi să nu se în­vrednicească de rugăciune; iar procesul de închinare este ca înăuntru de uşa bise­ricii stând, să stea împre­ună cu credincioşii şi să nu iasă cu catehumenii; ca mai de pe urmă să se  împărtăşească cu Sfintele Taine”.

De ce anume este considerat refuzul de a se împărtăși o nerânduială, ne întrebăm mai ales noi cei din zilele de astăzi, care ne împărtășim atât de rar?

Pentru a putea oferi un răspuns corect la această întrebare se cuvine să facem distincția pe care o face și tâlcuirea canonului 2 Antiohia din Pidalion, unde spune clar că acest canon nu se referă la cei ce se îngrețoșează sau urăsc Dumnezeiasca Cuminecătură, pentru că, pe drept, aceia merită să fie anatemizați direct pentru asemenea atitudine, ci introduce ca motive smerenia și evlavia, care îi împiedică pe unii să se împărtășească.

La tâlcuirea canoanelor 8 și 9 apostolice sunt introduse ca motive și anumite păcate pe care cineva le-ar avea, care îi fac nevrednici.

Aceste motive ne arată clar o legătură indestructibilă între dreapta credință și dreapta viețuire, între ortodoxie ca învățătură și ortodoxie ca trăire.

Unora li se pare că acest canon poruncește deasa împărtășire. La această concluzie ajunge și Sfântul Nicodim. Mai curând însă, aceste canoane poruncesc dreapta viețuire, fără de care nu poate exista vrednicia de a se împărtăși.

Din acest motiv, Sfântul Ioan Hrisostom spune că cel care nu este vrednic să se împărtășească nu ar trebui să fie vrednic nici să stea în Biserică la Liturghie, ci ar trebui să părăsească biserica odată cu catehumenii, cărora diaconii le cer să plece, când slujba lor s-a terminat, prin ectenia „Cei chemați ieșiți!”, bineînțeles dacă nevrednicia lor nu este asemănătoare cu a celor care se află pe penultima treaptă a pocăinței, descrisă de Sfântul Grigorie al Neocezareei, anume starea împreună cu cei ce pot să participe deplin la Sfânta Liturghie.

Întreaga mișcare din care făcea parte și Sfântul Nicodim avea ca finalitate tocmai revigorarea trăirii bisericești ortodoxe, după modelul patristic, într-o epocă de slăbire datorată dominației păgâne, similară cu epoca noastră. În acest context, deasa împărtășire ne apare posibilă doar în condițiile în care credincioșii dobândesc dreapta viețuire, care să îi facă vrednici de a primi în casa sufletelor lor pe Hristos-Dumnezeu.

Acesta este spiritul celor trei canoane, care consideră nerânduială faptul că un credincios ortodox, din acea vreme, putea să vină la biserică, să participe la Sfânta Liturghie, să audă cuvântul lui Dumnezeu, pe care însă să nu îl pună în practică în așa fel încât cugetul său să fie pregătit pentru a primi pe Domnul în Sfânta Euharistie. De asemenea, aceste canoane par a încerca să pună sub control și falsa smerenie și falsa evlavie, care, din păcate, fac ravagii și în comunitățile contemporane nouă.

Cu privire la ceea ce numim vrednicia de a ne împărtăși cu Sfintele Taine, trebuie să ținem seama de două aspecte:

1. indiferent cât de mult s-ar pregăti omul, niciodată nu va fi suficient de pregătit pentru a-L primi pe Hristos;
2. Sfânta Euharistie nu este o răsplată a lui Hristos pentru vrednicia noastră, ci un medicament sufletesc pentru întărirea pe drumul mântuirii.

Spunem acestea pentru a nu cădea în ispita de a aștepta, pe de o parte, să ne împărtășim doar când ni se pare că suntem curați ca lacrima, pentru că tradiția ne spune că dacă omul ar trăi o singură oră, tot ar păcătui, iar Sfântul Nicodim spune că Biserica nu așteaptă de la noi desăvârșirea pentru a ne da împărtășanie, ci doar curățirea de păcate prin pocăință și îndreptarea pe calea mântuirii, și, pe de altă parte, pentru a nu cădea în gândirea păguboasă de a crede că Sfânta Euharistie este un premiu pe care noi îl primim pentru că suntem vrednici.

Este necesar să ne curățim cugetele și sufletele prin Spovedanie de fiecare dată când ne împărtășim pentru a face casa sufletelor noastre vrednică de a-L primi pe Hristos Împăratul Dumnezeu, nu pentru a acumula, chipurile, vreo vrednicie personală care să ne fie răsplătită cu Sfânta Euharistie.

O lectură atentă a rugăciunilor din Canonul de Împărtășanie ne arată cât de mare este cinstea pe care Hristos ne-o face de a intra sub acoperișul sufletului nostru și cât de mare e nevrednicia noastră, indiferent ce mari eforturi duhovnicești am face, dar și că dacă mergem după vrednicie nu ne vom putea împărtăși niciodată, ci tot mila lui Hristos este aceea care ne face vrednici de a-L primi, nu ca pe un merit al nostru, ci ca pe o dovadă a dragostei Sale.

Iată un fragment din Rugăciunea întâi a Sfântului Vasile cel Mare:

„Că nu vrei, Stăpâne, să pierzi făptura mâinilor Tale, nici nu voiești pierderea oamenilor, „ci vrei ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”. Pentru aceasta și eu, deși sunt nevrednic cerului și pământului și acestei vieți trecătoare, făcut rob dezmierdărilor și am necinstit chipul Tău, dar fiind făptura și zidirea Ta, nu deznădăjduiesc de a mea mântuire, eu, ticălosul, ci, nădăjduind în milostivirea Ta cea fără margini, vin către Tine: Primește-mă deci și pe mine, Iubitorule de oameni Hristoase, ca pe desfrânata și ca pe tâlharul, ca pe vameșul și pe fiul cel pierdut și ridică sarcina grea a păcatelor mele…”

Rugăciunea a doua, a Sfântului Ioan Gură de Aur începe așa:

„Doamne, Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic, nici în stare să intri sub acoperământul casei sufletului meu, pentru că este cu totul surpat și să nu afli în mine loc potrivit ca să-ți pleci capul. Ci, precum din înălțime Te-ai plecat pentru noi, pleacă-Te și spre smerenia mea”.

Un alt aspect care contează în această discuție este faptul că împărtășirea mai deasă, dar mereu cu pregătire sufletească adecvată, are capacitatea de a ne ridica nivelul conștiinței creștine, făcându-ne să ne schimbăm viața în așa fel încât să ne facem mereu vrednici de a primi Sfânta Euharistie.

Aceasta este oarecum tensiunea existențială pe care creștinul o trăiește, pe care o regăsim în aproape toate rugăciunile Canonului de Împărtășanie: pentru a se învrednici de deasa împărtășire, creștinul trebuie să aibă o viață curată, dar această viață curată, care se poate câștiga și din „împărtășirea gândită” despre care vorbește Părintele Cleopa, adică din ascultarea cuvântului evanghelic și punerea sa în practică, prin pocăință și fapte bune, se fortifică însă mai curând prin mai deasa întâlnire cu Hristos în Euharistie, pentru că creștinul devine conștient că, pentru a se mai putea împărtăși, trebuie să își păstreze casa sufletului curată mereu, stăruind în înfrânare, faptă bună, smerenie și pocăință, pentru a dobândi o ortodoxie practică, o dreaptă viețuire care, în timp, devine similară cu cea a creștinilor din vremea canoanelor 8 și 9 apostolice, puterea de a face acest lucru fiind dată chiar de Hristos Cel din Euharistie.

Pe de altă parte, oferirea Sfintei Euharistii oricum, fără pregătire prealabilă, fără a se urmări efectul acesteia în viața celui ce o primește de către duhovnic, poate produce efectul contrar al perceperii împărtășirii ca pe o banalitate, iar a Euharistiei ca pe ceva omenesc, cauzându-se astfel unor astfel de suflete mai mare pagubă.

Ca să nu mai vorbim de faptul că atunci când Sfânta Euharistie este oferită fără pregătire și fără discernământ unor conștiințe restrânse, incapabile să facă efortul de a-și curăți sufletele de păcate și patimi, aceasta poate produce efecte grave, după cum știm încă din cuvintele Apostolului Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul și Sângele Domnului. De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au și murit” (1Cor. 11,28-30).

Efecte păgubitoare pentru suflet va suferi și preotul care nu se îngrijește de Sfintele Taine, pe care Hristos i le-a dat spre păstrare până la venirea Sa, și pentru care îi va cere socoteală dacă „a risipit mărgăritarele porcilor” (Mat. 7,6).

Cât de des se cuvine a ne împărtăși

Sfinții Părinți nu au stabilit o obligativitate a împărtășirii rare sau dese, administrate indiferent de pregătirea sufletească a acelora care o primesc, ci au stabilit o obligativitate a viețuirii duhovnicești înalte care să ne facă vrednici de a primi Sfânta Euharistie, în sensul exprimat mai sus, de a avea o curățenie sufletească prin care să Îl cinstim pe Hristos în sufletele noastre.

Corelativ, trebuie să spunem că nu există niciun impediment canonic pentru cei care doresc să se împărtășească mai des, singura opreliște în acest sens fiind modul de viață creștină pe care îl avem, care ne permite sau nu să îl primim pe Hristos în suflet cum se cuvine.

Sfântul Simeon al Tesalonicului sfătuiește creștinii să nu aștepte să treacă 40 de zile pentru a se împărtăși, ci, de este chip, să se împărtășească în fiecare Duminică.

Într-o notă la tâlcuirea canonului 9 din Pidalion se spune că ortodoxa mărturisire cere ca cei evlavioși să se mărturisească lunar.

Sfântul Grigore al Tesalonicului legiuiește[11] ca creștinii să se împărtășească în fiecare Duminică.

Canonul 66 al sinodului al VI-lea ecumenic stabilește ca în Săptămâna Luminată să se împărtășească creștinii cu fiecare ocazie, ținând desigur seama și de harul iertării care se dă cu ocazia acelei perioade.

Pe de altă parte, Balsamon, canonistul, consideră că prevederile canonului 9 apostolic sunt „prea iuți”, pentru că afurisesc creștinul care nu se împărtășește la fiecare slujbă.

Având în vedere starea spirituală a credincioșilor din zilele noastre, frecvența primirii Sfintei Euharistii nu poate fi stabilită decât de duhovnic, de la caz la caz, neexcluzând dezlegarea de a se împărtăși mai des celor care pot să se ridice prin viața lor duhovnicească la modul de viață al creștinilor din epoca în care s-au emis canoanele.

Duhovnicul trebuie să facă acest lucru cu conștiința că el este cel căruia Hristos i-a dat în grijă la hirotonie Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge și de la el va cere socoteală Hristos pentru modul în care le-a oferit credincioșilor.

Se cuvine să ne spovedim înainte de a ne împărtăși des?

Sfânta Euharistie nu se poate oferi și primi fără o pregătire sufletească prealabilă, ceea ce implică Spovedanie, pocăință, post, abținere de la fapte rele.

Sfântul Nicodim, în cartea la care am făcut referire pe tot cuprinsul acestui articol, spune: „Înainte de împărtășire, omul trebuie să facă pregătire cuvenită, adică se spovedește, își frânge inima, se îndreptează, se umilește, este atent la sine, se păzește pe cât este posibil de gânduri pătimașe și de toată răutatea. De asemenea, se înfrânează, se roagă, priveghează, se face mai evlavios și se străduiește la toată fapta bună, gândindu-se ce împărat înfricoșat va primi în sine”[12].

Aceeași pregătire o găsim consemnată mai pe scurt și în finalul notei 47 la tâlcuirea canonului 9 apostolic, unde se spune: „…să se împărtășească cu cuviincioasă înainte gătire a zdrobirii inimii, a mărturisirii, a împlinirii canonului, a postului, după putere”[13].

Din aceste două pasaje extragem faptul că împărtășania nu se administrează pur și simplu prin simpla prezență la biserică a celui care vine să o ia, fără ca acesta să fie vrednic de a o lua, cum se mai înțelege, din păcate, uneori de către unii, care consideră că nu există nicio legătură între Spovedanie și Euharistie și că aceasta din urmă poate fi oferită fără Spovedania prealabilă.

Am văzut mai sus că și Sfântul Apostol Pavel sfătuiește: „să se cerceteze omul pe sine” înainte de împărtășanie. Dacă punem acest cuvânt în corelație cu cuvântul de la 1 Corinteni 13,5: „Cercetați-vă pe voi înșivă dacă sunteți în credință”, putem conchide că această cercetare are și un aspect subiectiv, în care omul își cercetează propria conștiință, dar și unul obiectiv, în care el se supune unei cercetări a credinței și a sufletului în fața Bisericii. Cum altfel am putea crede că cineva poate să știe dacă e în dreapta credință, dacă nu o cercetează în Biserică, împreună cu ceilalți, de aceeași credință cu el? Sau cum am putea să credem că Sfântul Apostol Pavel dă sfatul să ne împărtăși doar în baza unei cercetări amănunțite a propriei conștiințe, când Sfântul Iacov ne spune: „Mărturisiți-vă unul altuia păcatele, rugați-vă unul pentru altul, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iac. 15,16, s.n.)?

În partea a doua a lucrării Sfântului Nicodim, dedicată combaterii unor opinii potrivnice desei împărtășiri, este citat cuvântul Sfântului Atanasie al Antiohiei, care spune că: „Dacă greșim, că oameni suntem, cu păcate mici și de iertat, precum cu cuvântul, cu limba, cu auzul sau cu ochii ne răpim și ne înșelăm și cădem în slava deșartă și în mâhnire, în mânie sau în ceva asemenea, să ne osândim pe noi înșine și să mărturisim lui Dumnezeu și așa să ne împărtășim, crezând că Sfânta Împărtășanie ni se face nouă spre iertare și spre curățire. Iar dacă facem păcate grele trupești și necurate, sau avem pomenire de rău către fratele nostru, până când nu ne vom pocăi de aceste păcate să nu îndrăznim să ne apropiem de Dumnezeieștile Taine”[14].

Este drept că chiar și în timpul care trece de la Spovedanie până la momentul primirii Euharistiei putem cădea într-unul dintre păcatele descrise de Sfântul Atanasie la prima categorie, pentru că oameni suntem și demonii nu zăbovesc să ne ispitească.

Cu toate acestea, este mult mai sigur ca înaintea fiecărei împărtășiri să spunem duhovnicului toate păcatele, oricât de mici ar părea, pentru ca nu cumva mintea și conștiința noastră să ne joace vreo festă și să ne pomenim împărtășindu-ne cu nevrednicie crezând că suntem pe un drum bun și că păcatele noastre nu sunt importante și pot fi trecute cu vederea printr-o simplă căință personală.

Acolo unde cunoaște foarte bine parcursul credinciosului care vine să se împărtășească și îi cunoaște scrupulozitatea conștiinței și faptul că aceasta este vie și limpede, duhovnicul ar putea da o dezlegare credinciosului să se împărtășească mai des în baza unei singure spovedanii, dacă va considera de folos asta, dar numai de la caz la caz, nu ca regulă generală, pentru a nu lăsa pe cineva să se împărtășească fără spovedanie și să cadă sub osândă, pentru că a devenit el însuși judecător al propriilor păcate și a căzut din acest motiv. De aceea, a rânduit Dumnezeu Spovedania, pentru ca omul să beneficieze de o vedere obiectivă asupra propriei stări de conștiință, fiind astfel scutit de o cădere provocată de o delăsare a conștiinței sale.

Se cuvine să postim înainte de Sfânta Euharistie?

Am văzut că în nota la tâlcuirea canonului 9 apostolic Pidalionul introduce ideea că una dintre condițiile primirii Sfintei Euharistii este postul după putință.

Canonul 13 al Sfântului Timotei al Alexandriei spune: „Bărbatul și femeia să se ferească de împreunare sâmbata și duminica, pentru că în aceste zile se săvârșește Dumnezeiasca Jertfă, adică se face Dumnezeiasca Liturghie, ca să se împărtășească”.

Din acest canon, vedem că sfântul alexandrin impune ca formă de post înainte de împărtășire împreunarea soților în ziua în care se împărtășesc.

În canonul 13 de la sinodul al VI-lea ecumenic aflăm că mirenii ce doresc să se împărtășească trebuie să nu se împreuneze timp de trei zile cu soțiile lor. Din nota de la tâlcuirea acestui canon, aflăm că una dintre cele trei zile trebuie să fie neapărat ziua în care s-au împărtășit, nefiind permise relații intime imediat după primirea Sfintei Euharistii.

Comentatorul din Pidalion conchide: „De aici încheiem din cea mai mare pe cea mai mică, că de este destulă spre gătirea Dumnezeieștii Cuminecături depărtarea cea de trei zile de trupeasca amestecare, cu mult mai vârtos este destul spre aceasta postul de trei zile. Și cu toate că de Dumnezeieștile Canoane postul dinaintea împărtășirii nu se rânduiește, cei ce pot însă a posti mai înainte de aceasta și o săptămână întreagă bine fac” (s.n.)[15].

Vedem din aceste tâlcuiri canonice faptul că postirea de la însoțirea trupească este obligatorie înaintea primirii Sfintei Euharistii, iar postirea de la bucate, pe care o introduce distincția dintre cuvintele “depărtarea de trei zile de trupeasca amestecare” și „este destul spre aceasta postul de trei zile” este recomandabilă, știut fiind că postul este, pe de o parte, o pregătire pentru a-L primi pe Hristos Împăratul într-o casă a sufletului cât mai curată, deci e un semn de respect pentru Hristos, iar pe de partea cealaltă, este cea mai eficientă unealtă de luptă contra păcatelor care s-ar putea strecura în sufletul care se pregătește de Euharistie.

Există opinia că nu este necesar postul înainte de a primi Sfânta Euharistie, pentru că preoții nu postesc în zilele de sâmbătă de la mâncăruri și a impune postul mirenilor este nedrept, de vreme ce nu îl fac nici preoții.

La aceasta se răspunde că dacă preoții, care trebuie să slujească săptămânal ar posti și sâmbăta, practic, dat fiind că mai au și slujbe în timpul săptămânii, ar ajunge să postească mereu.

Același lucru însă ar fi valabil și pentru credincioșii care ar dori să se împărtășească săptămânal și ar trebui să postească pentru asta mai multe zile.

Dacă luăm în calcul prima recomandare a Pidalionului, cea izvorâtă din comparația cu postul de la împreunarea trupească, adică de trei zile înainte de Euharistie, putem anticipa cumva și frecvența cu care s-ar putea împărtăși mirenii, pentru a nu ajunge în situația de a posti mereu.

În plus, la acest argument, adăugăm faptul că preoții, prin natura slujirii lor și prin faptul că sunt deja cei care se împărtășesc mereu, au o mai mare atenție față de modul în care trebuie să fie pregătiți pentru a-L primi pe Hristos (ținând seama de faptul că impunerea unui post de câteva zile mirenilor dorește să îi scoată din ritmul de viață lumesc, sau deprins în care trăiesc, pentru a-i conștientiza de măreția Sfintei Taine pe care urmează a o primi).

Preotul Ioannis Foundoulis, în scrierea sa monumentală Răspunsuri liturgice, tratează această problemă a postirii de la bucate înainte de împărtășire, indicând faptul că tradiția bisericească a impus oprirea de la bucate doar în perioada dintre miezul nopții și momentul din zi al împărtășirii.

Părintele Foundoulis spune că în Biserica veche nu exista exigența postului de la bucate[16], deoarece Sfânta Liturghie se săvârșea seara, urmând exemplul Mântuitorului, care a întemeiat Sfânta Euharistie „după cină”, după ce toți se împărtășeau din agapele frățești[17].

Evlavia și acumularea de experiență a Bisericii cu privire la beneficiile postului au făcut ca, ulterior, Sfânta Liturghie să se săvârșească dimineața, impunându-se condiția obligatorie a ajunării de la miezul nopții până la momentul împărtășirii.

De ce de la miezul nopții? Pentru că existau canoane precum 66 apostolic, 55 V-VI, care interziceau complet ajunarea sâmbăta și duminica, sub pedeapsa caterisirii, respectiv a afurisirii.

Postirea de la miezul nopții până la momentul împărtășirii, părintele Foundoulis o numește „postire euharistică”, ea fiind impusă de canoane precum canonul 41 și 47 Cartagina, 29 V-VII sau 9 al Sfântului Nichifor Postitorul.

Pentru că practica bisericească ulterioară a făcut ca postirea în zilele de sâmbătă și duminică să se impună pe tot parcursul posturilor bisericești, Biserica a ajuns să recomande postirea de la bucate înainte de împărtășire, aceasta fiind lăsată la latitudinea duhovnicului, care poate stabili, în funcție de cât de bine cunoaște sufletul, conștiința și progresul duhovnicesc al credinciosului,

 

Concluzii

 

Din cele discutate până aici, rezultă următoarele:

1. Deasa împărtășanie are ca scop trezirea conștiinței și a imperativului de a duce o viață duhovnicească curată și bineplăcută lui Dumnezeu, putând fi oferită doar celor care au o viață duhovnicească îmbunătățită și o conștiință trează.
2. Sfânta Euharistie nu se primește ca rezultat al unui merit personal, ci ca o dovadă a iubirii lui Hristos.
3. Împărtășirea, fie ea deasă sau rară, trebuie neapărat să fie prefațată de Spovedanie, pentru ca conștiința să nu devină laxă și să permită împărtășania cu nevrednicie, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că poate să provoace chiar și moartea.
4. Postirea timp de trei zile, inclusiv în ziua primirii Sfintei Euharistii, de la împreunarea cu soțul/soția legitim/ă este obligatorie pentru cea/cel care dorește să se împărtășească.
5. Postul de la bucate dinaintea primirii Sfintei Euharistii, deși nu este reglementat de Sfintele Canoane, este recomandabil, cel puțin trei zile înainte de Sfânta Euharistie, fiind lăudat efortul de a-l ține o săptămână.
6. Respectarea celorlalte posturi rânduire de Biserică, miercuri și vineri, posturile de peste an, trebuie să fie precondiție a dezlegării la primirea Sfintei Euharistii.
7. Spovedania și Postirea nu au rolul de a ne câștiga vreun merit moral în ochii lui Dumnezeu pentru a primi Euharistia, ci pe acela de a ne pregăti sufletul pentru a-L primi pe Hristos cum se cuvine.
8. Duhovnicul, ca administrator al Sfintei Euharistii, trebuie să fie cel ce decide atât frecvența împărtășirii credinciosului, cât și pregătirea aceluia pentru a primi Sfânta Euharistie și postul prealabil pe care trebuie să îl țină.
9. Atunci când se pune problema recomandării împărtășirii dese, este imperativ să se recomande mai întâi și mai presus de orice, schimbarea vieții credinciosului de astăzi, ridicarea nivelului viețuirii duhovnicești până într-acolo încât creștinul să fie capabil de a se împărtăși mai des, de câte ori îi recomandă și îl dezleagă duhovnicul său, împărtășirea deasă decurgând firesc din dobândirea înaltei trăiri duhovnicești ortodoxe.

[1] https://www.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim/

[2] Ibidem, citând Nil Cabasila, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, cap, 1.

[3] Părintele Cleopa, Urcuș spre Înviere, Doxologia, Iași, 2013, pp. 361-362.

[4] Sfântul Nicodim, op. cit., p. 87.

[5] Părintele Cleopa, op. cit., p. 362.

[6] Ibidem, pp. 362-363.

[7] Mișcare atonită de renaștere spirituală, desfășurată în perioada 1750-1821, viza recuperarea sensului eshatologic al zilei de Duminică (prin propunerea de săvârșire a pomenirii morților sâmbăta, de unde vine și denumirea de „colivari”) și a înțelesului soteriologic al Euharistiei (punând accentul pe sfințirea pe care Sfinta Euharistie o oferă, motiv pentru care recomandau cât mai deasa împărtășanie).

[8] Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion sau Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura Credința Strămoșească, 2007, p. 45.

[9] Ibidem, p. 409.

[10] Arhim. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 2005, p. 15, n. 1.

[11] Această legiuire, valabilă probabil ca o regulă pastorală a eparhiei sale, nu a devenit o lege canonică universală în Biserică.

[12] Sfântul Nicodim, op. cit., p. 41.

[13] Pidalion, p. 48.

[14] Sfântul Nicodim, op. cit., p. 103.

[15] Pidalion, nota 194, p. 250.

[16] Postirea de la bucate nu trebuie văzută în logica veterotestamentară curat/spurcat, ci în sensul real al acestei înfrânări, care este acela de separare a creștinului de modul de viață „păgân” de zi cu zi și de îndrumare a sa spre „Împărăția cerească, care nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie întru Duhul” (Rom. 14,17).

[17] Pr. Ioannis Foundoulis, Răspunsuri liturgice, vol. I, trad. pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, pp. 114-116.

27 decembrie 2022 - Biroul de Presă al Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni