Timpurile pe care le parcurgem, mai ales cel actual, cu pandemie, cu acest virus ce face multe victime, dar și diferitele cataclisme naturale – secetă, cutremure, etc., cât și cataclisme sociale – războaie, foamete (pe alocuri) etc., duc omenirea într-o stare de deznădejde. Cei însă mai credincioși au totuși o nădejde de scăpare, încrezându-se în puterea de ajutorare și izbăvire a lui Dumnezeu. Și nu greșim cu nimic încrezându-ne în Dumnezeu. Doar că uneori, chiar și din cei credincioși încep să slăbească în credință, văzând că timpurile nu se mai îndreaptă, ci din contra, parcă merg din rău spre mai rău. Iar unii spun, cu o oarecare certitudine că timpurile sunt așa de încercate și anevoioase, deoarece sunt timpuri prevestitoare sfârșitului omenirii.
Un duhovnic din timpurile noastre, sporit duhovnicește, părintele Rafail Noica, ucenic al Cuviosului Sofronie Saharov, spunea: „Vremea noastră este vreme cumplită, cu probleme parcă fără răspuns, situații inexplicabile, înnodări dintre cele mai cumplite. Dar nu deznădăjduiți, că în fiecare clipă Dumnezeu Cel nevăzut, este cu noi aici, nu numai în spațiul din jurul meu, ci și în inima mea. Nu există încercare pe care ne-o îngăduie Dumnezeu, fără să ne dea și o cale de ieșire. Ce cale de ieșire, nu știu, dar Domnul să ne călăuzească în tot felul de situații incerte și periculoase”.
În multe scrieri ale Sfinților Părinți găsim îndemnul: „În orice greutate te vei afla, sau cât de deznădăjduit n-ai fi, zi măcar o dată Doamne, și vei simți o putere sau un ajutor”.
Iar ca să înțelegeți mai bine importanța acestei afirmații, vă voi relata pe scurt o întâmplare ce am găsit-o într-o carte cu povestiri duhovnicești. Se spune că o oarecare persoană, după mulți ani de grele încercări, ce i se păreau că sunt chinuri de iad, a ajuns la cele mai de jos trepte ale deznădejdii, fiind pe punctul de a înnebuni sau chiar de a se sinucide. Dar într-o clipă venindu-și oarecum în fire, nu a făcut mare rugăciune și nu a rostit cine știe ce cuvinte teologice sau duhovnicești. Ci cu un oarecare oftat, a zis: „Dooooaaaaaamneeeee!”. Iar după această rostire, a simțit imediat cum se întărește, prinzând curaj, nepărându-i-se deja că este chiar în cea mai grea situație. Iată că dacă doar rostirea unui „Doamne”, i-a adus izbăvire, cu atât mai mult îndelunga cugetarea la Dumnezeu, nădejdea la El și rugăciunea stăruitoare, ne vor da putere și ajutor.
Totodată trebuie să înțelegem și aceasta că, de-a lungul istoriei, niciodată n-a fost o scăpare, o izbăvire sau o soluție fără Dumnezeu. Toate momentele prin care ne-am izbăvit de boli, de greutăți, de lipsuri materiale, și de multe alte încercări, sunt purtări de grijă a lui Dumnezeu, care ne este Tată purtător de grijă. Și chiar dacă Dumnezeu ne lasă uneori, pe noi înșine, să căutăm vreo rezolvare a unei oarecare probleme, nu e că ne-a părăsit sau a uitat de noi, ci pentru a înțelege că „fără de El nu putem face nimic” (Ioan 15, 4) și să înțelegem că adevărata izbăvire vine doar de la El. De aceea ne spune Hristos: „Veniți la Mine cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni” (Matei 11, 28).
Desigur că noi putem spune: „a venit un milionar și mi-a dat o sumă de bani și am scăpat din situația dată”. Dar oare nu Dumnezeu i-a dat cuget și inimă milostivă milionarului ca să ne ajute? Și dacă nu recunoaștem acest adevăr, e pentru că mintea noastră e întunecată și inima împietrită și nu observă purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Oare întâmplător zice Dumnezeu prin gura psalmistului David: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Psalmul 126, 1). Da, noi suntem cei care muncim, noi suntem cei care zidim o casă, noi suntem cei care ne îngrijim de viața, familia, casa, gospodăria și bunurile noastre. Dar dacă nu ne-ar purta Dumnezeu de grijă, nu le-am reuși pe toate acestea.
Trebuie să fim cu Dumnezeu, măcar prieteni, dacă nu ucenicii sau chiar fiii Lui. Deoarece, fiind prieten cu Dumnezeu, avem o mai mare nădejde de scăpare, atât din încercările vieții acestea pământești, cât și a vieții viitoare. Căci ne spune iarăși prorocul David: „Nu în arcul meu voi nădăjdui şi nu sabia mea mă va izbăvi, ci dreapta Ta şi braţul Tău şi luminarea feţei Tale” (Psalmii 43; 8, 5).
Și de ce este nevoie atât de mult să fim prietenii sau chiar fiii lui Dumnezeu? Deoarece, așa cum aminteam la început, zile grele trăim, dar zile și mai cumplite vin. Iar din acestea numai Dumnezeu ne va scăpa și doar El știe cum și când ne va milui cu putere ajutor și izbăvire.
Un părinte din Muntele Atos spunea de curând, nu pentru a ne speria și a ne face să deznădăjduim, ci ca să ne apropiem și mai mult de Dumnezeu prin credință, rugăciune și fapte bune. Iată ce spunea acest părinte: „Răul lumii de astăzi este așa de organizat, încât scăpare nu mai este. Decât doar dacă Dumnezeu va vrea să ne scape de acest rău”.
Așadar, nu noi vom fi cei care va birui răul, ci Dumnezeu. Nu noi suntem cei care putem schimba cursul lucrurilor. Noi doar putem și trebuie, să ne apropiem de Dumnezeu. Să căutăm a fi sub acoperământul Harului Său. Așa cum puii, când văd vreo oarecare primejdie, se adăpostesc sub aripile mamei lor, așa și noi, văzând că vremuri grele vin, să ne adăpostim sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Și Dumnezeu se străduiește prin felurite chipuri să ne adune. Dar puțini sunt cei ce aud chemarea Sa. Și chiar dacă aud glasul lui Dumnezeu, puțini sunt cei ce, „îl ascultă și-l împlinesc pe el”.
Da, noi de multe ori avem pretenția să venim cu o oarecare acuzație la Dumnezeu că nu ne-a scăpat de răutăți și grelele încercări. Dar nu e vina Lui că poate am și căzut sub unele încercări. El ne-a chemat sub a Lui pază, dar nu l-am auzit sau nu l-am ascultat. Oare credeți că Hristos numai la Ierusalim se referă când zice: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să-i adun pe fii tăi, precum adună cloșca puii săi, dar nu-au voit” (Luca 13, 34)? Oare nu cumva și fiecăruia dintre noi sunt adresate aceste cuvinte de dojană sfântă?
Voi încheia acest articol, într-un duh încurajator, folosindu-mă de câteva versuri ale unei minunate poezii creștine, scrise de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul:
Oricât de grele vremuiri-le-or fi
Creștine, tu nu deznădăjdui
În Domnul puneți tu nădejdea toată
Încredințează-i Lui a ta trudită soartă.
El este Tatăl nostru iubitor
El este-al nostru bun și blând păstor.
El nu ne va lăsa să rătăcim
Dacă copiii lui ne străduim să fim.
Preasfințitul PETRU,
Episcop de Ungheni și Nisporeni
