Vorbim despre deznădejdea de care sunt stăpâniţi mulţi oameni în zilele noastre. Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, deznădejdea poate fi de două feluri. „Există o deznădejde din mulţimea de păcate şi din povara conştiinţei şi a întristării de nesuportat. Şi există o deznădejde ce ni se întâmplă din mândrie şi din închipuirea de sine, din pricină că socotim căderea ce ni s-a întâmplat sub demnitatea noastră.
Deznădejdea cea dintâi îl conduce pe om la nepăsare. În cel de-al doilea caz, stăpânit de această deznădejde, omul „nu mai are nădejde în nevoinţă”, în „luptele duhovniceşti’”, ceea ce, potrivit Sfântului Ioan, este fără de folos.
De o asemenea deznădejde este cuprins cel stăpânit de o mare mândrie şi o înaltă părere de sine, care după căderea într-un păcat nu poate crede că el însuşi a putut săvârşi o astfel de faptă. Desigur, între mândrie şi deznădejde, spune Sfântul Ioan Scărarul, nu există nici o potrivire, aşa cum nu există nici între nuntă şi înmormântare, însă prin înrâurirea demonilor le putem vedea lucrând şi împreună: „Pe cât de potrivnică este căsătoria faţă de ieşirea din lume, pe atât de potrivnică este mândria faţă de deznădejde. Dar, din pricina neorânduielii dracilor, se pot vedea amândouă împreună.
Astfel, deznădejdea cu privire la mântuirea noastră vine de la demoni. Sfântul Ioan învaţă, totodată, că nu trebuie să luăm aminte la visele pe care ni le aduce diavolul, înfăţişându-ne chinuri, ci să ne încredem în cele care ne înfăţişează iadul şi judecata, „dar dacă acestea îţi pricinuiesc deznădejdea”, spune Sfântul, „şi ele sunt de la dracul”..
Această deznădejde însuflată de diavoli lucrează pierzarea noastră. Precum celui pe moarte nu-i mai este cu putinţă să umble, „aşa cel deznădăjduit nu se poate mântui”. Cine nu are credinţă în mila, în milostivirea lui Dumnezeu şi cade în deznădejde, „se înjunghie” singur. Sfinţii ne îndeamnă să nu deznădăjduim până la suflarea cea mai de pe urmă.
Mulţi sfinţi vorbesc despre deznădejdea cea după Dumnezeu care se deosebeşte de deznădejdea lumească. Omul trebuie să înceteze a crede în idolul sinelui său, care este izvorul unei mari anomalii.
Există, prin urmare, deznădejdea cea după om, care este o energie – lucrare a demonilor şi îl paralizează pe om, şi deznădejdea cea după Dumnezeu, însuflată de Harul lui Dumnezeu, ce îl călăuzeşte către rugăciune, către aflarea milei dumnezeieşti. Pe cea dintâi o caracterizează trândăvia şi nesimţirea, pe cea de a doua, rugăciunea şi nădejdea în Dumnezeu.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos
Știința medicinei duhovnicești. Practica psihoterapiei ortodoxe
