Înaintea prăbușirii merge trufia și semeția înaintea căderii (Pildele lui Solomon 16, 18).
Dintre toate cele care se află răspândite în cele patru zări ale lumii, care să fie lucrul, omule muritor, care să te facă să te trufești, dacă nu cumva prostiile și închipuirile diavolești!? Oare nu goi și sărmani am intrat în această lume și nu la fel vom ieși din ea? Oare nu cu împrumut avem toate câte le avem? Iar la moartea noastră, oare nu va trebui să dăm totul înapoi? Oare de câte ori nu am auzit și răs-auzit aceste cuvinte? Să-l ascultăm pe Apostolul care zice: Că noi nu am adus nimic în lume, tot așa cum nici nu putem să scoatem
ceva din ea afară (I Timotei 6, 7). Încă și când aducem jertfa lui Dumnezeu din pâinea și vinul nostru obișnuit, spunem: Ale Tale dintru ale Tale Ție aducem (Sfânta Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur). Căci nimic din cele ce avem în lumea aceasta nu este al nostru: nici măcar o fărâmă de pâine sau un strop devin, adică nimic care să nu ne fi venit de la Dumnezeu. Cu adevărat trufia este fiica prostiei, fiica minții întunecate, zămislită din legătura cea necurată cu dracii.
Trufia este fereastra cea largă prin care zboară afară toate meritele și faptele noastre bune. Nimic nu ne face mai goi în fața oamenilor și mai nevrednici în fața lui Dumnezeu decât trufia. Dacă Însuși Domnul nostru nu S-a trufit, cum îndrăznim să ne mândrim noi? Și încă El S-a smerit trup de rob luând, rob al întregii lumi, rob până la moarte, și încă moarte pe Cruce!
O smerite Stăpâne, cu Duhul Tău Cel Sfânt arde din sufletele noastre pleava trufiei semănată de potrivnicul și sădește în ea sămânța cea de bun soi a smereniei și a blândeții.
Sfântul Nicolae Velimirovici,
Proloagele de la Ohrida, vol. I
Sursa: Urcuș spre înviere
